1.
Romania mare nu a fost un paradis pentru minoritatea germana, dar nici minoritatea germana nu a fost un ingeras inocent, blind si totdeauna loial.1
Desavirsirea unitatii statale in anul 1918 a insemnat pentru populatia majoritara, pe de o parte, o adevarata renastere nationala. Pe de alta parte, Regatul roman intregit era confruntat cu o mostenire multinationala nedorita, dar preluata o data cu integrarea celorlalte provincii romanesti, in primul rind a Ardealului, considerat un tinut ancestral si totodata un simbol al devenirii nationale. In vechiul Regat a existat o relativa omogenitate etnica in comparatie cu noile provincii, Transilvania, Banatul, Bucovina sau Basarabia. In Proclamatia de la Alba Iulia, adoptata cu ocazia marii adunari populare, au fost precizate, intre altele, principiile politicii fata de minoritatile nationale.
Astfel, in documentul amintit se poate citi urmatoarea fraza: „Fiecare popor se va instrui, administra si judeca in limba sa proprie, prin indivizi din sinul sau, si fiecare popor va primi drept de reprezentare in Corpurile legiuitoare si la guvernarea tarii in proportie cu numarul indivizilor care il alcatuiesc“. Politicienii romani au fagaduit atunci ca acest text de referinta, in care li se promiteau nationalitatilor largi drepturi lingvistice, culturale si administrative, va fi inclus in noua Lege fundamentala. Repetatele plingeri ale reprezentantilor minoritatii maghiare si nemultumirea crescinda a unor politicieni germani, care, de altfel, au sprijinit Unirea de la 1918, legate de faptul ca drepturile proclamate la Alba Iulia nu sint respectate in practica autoritatilor, au determinat puterile aliate sa insiste ca Romania sa includa in viitoarea Constitutie normele stabilite si legate de o politica minoritara liberala. Prin Acordul de la Paris2, semnat de Romania la finele anului 1919, „guvernu
