Între descrierile ştiinţifice ale unei variante a limbii – sociale, istorice sau regionale – şi percepţia curentă pe care o au vorbitorii nelingvişti despre fenomenul respectiv nu este neapărat o concordanţă. Diferenţele, uneori destul de mari, sînt în orice caz semnificative, deoarece pentru realitatea socială a limbii e la fel de important ceea ce este şi ceea ce se crede că este: percepţia populară poate influenţa nu numai evaluarea, ci şi evoluţia limbii.

Din listele de trăsături fonetice, gramaticale sau lexicale ale unui grai, tradiţia literară alege doar unele pentru a le transforma în mărci de identificare. Chiar şi puţinele alese sînt însă adesea ambigue. Aspiraţia vocalelor iniţiale - haripă, hasta – este, de exemplu, în română, un fenomen reprezentat contradictoriu: înregistrat în descrierile lingvistice ca o trăsătură fonetică regională (în special muntenească), dar utilizat în literatură mai ales ca marcă a vorbirii ţiganilor.

Atestările literare ale fenomenului sînt destul de vechi. Ambiguitatea mărcii se manifestă mai întâi în Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu: unde în vorbirea personajelor ţigani apar formele hălui, hăl, ahele, ahasta, ahăla, ahaia; „ha clipită”, „ha mai grea”, „hastă-arătare” etc. Particularitatea de pronunţie e semnalată şi chiar explicată în note: Chir Simpliţian constată că „de cînd au început ţiganul Drăghiciu a vorbi, cu totul altă voroavă sau chip de-a vorbire întrebuinţază, precum: ahaia, ahastă, hie ş.a.”. Mitru Perea îl lămureşte: „de vreme ce arată cum au vorbit ţiganii, trebuie să arete şi chipul de vorbit a lor, adecă dialectul lor de atunci, care nu putea să fie alt fără muntenesc. Acestaş dialect să vorbeşte astezi în Ardeal, în Valea Haţegului” (p. 20). Ţiganii munteni vorbesc deci, logic, munteneşte; din comparaţia cu felul de a vorbi al altor personaje din text se subînţelege că manifesta