Trece – cu regularitate de metronom – pe sub fereastră şi sînt înclinat să-l aşez în categoria anonimilor care-şi exagerează ţinuta corectă, şi-o hipercorectează, pentru a face impresie, a epata. Are aerul unui manechin desuet, rătăcit între celelalte manechine, modernele, de ultimă oră. E, tot, numai costum. Uscat, mîinile şi picioarele par să nu atingă mînecile hainei, cracii pantalonilor: de altfel, mersul personajului e atît de strict calculat încît nici n-ar avea cum să le atingă. Cap de Giacometti, privire de Mondrian, mapa se arată mereu nou-nouţă, umbrela (nou-nouţă): domină griul (poate doar cravata – coajă de lămîie...). În momentul însă în care aflu că e unul din stimabilii profesori medicinişti, atunci percepţia-mi privindu-l se modifică radical. În sensul unei reconfortante opuneri la vulgaritatea care ne agresează zilnic. Iată, zic – extrapolînd un pic exagerat – ce bine ar fi ca tot mai multe personaje de această ţinută să circule printre noi, să ne atragă atenţia că ne aflăm, totuşi, într-o Românie europeană, că cealaltă Românie, care încă nu fusese urîţită de comunism aşa arăta/ aşa arată în incredibilele ilustrate pe care, arar, le mai răsfoim. Trotuarele fojgăie acum de exemplare imposibile, vara ieşite doar în izmene trei-sferturi şi în maieu, iarna în „geci” ca de tablă. Deşi nu ne cunoaştem, o să încep să-l salut cu respect pe omul-manechin.

Coana Chiriţa, rotofeia încarnare a pendantismului snob. Numai că şireata matroană ot Bîrzoieni ţine să ne facă din cînd în cînd cu ochiul; ştie prea bine că Bîrzoi e un „ţopîrlan”, că anturajul ei o vede pe ea însăşi aşijderea, dar din cînd în cînd mintoasa parvenită vine la rampă şi ne face cu ochiul: adică nu-i chiar aşa, boieri dumneavoastră. Nu l-am văzut, în schimb, nici o dată pe fostul ştab al judeţului, azi interminabilă vlădică republicană, să ne facă cu ochiul în timp ce-şi joa