Din ce mi-aţi dat să citesc am dedus că şi textele premiate din 1998 încoace au fost de soi, menţiunea de la Sibiu însă, cred că vă este cea mai dragă, chiar dacă ea nu v-a încununat neapărat pentru merite poeticeşti. Vă iau foarte în serios, stilul, ca să zic aşa, mi-ar sta şi mie la inimă, şi dacă aş fi mai curajoasă, v-aş acompania de la distanţă cu texte asemănătoare. Cultura unui tînăr se străvede fascinant în jocurile pe care le practică, antrenând cuvintele în adoraţie şi respect filial. Şi fraza bogată din poem, dar şi sintagma în modestia ei aparentă, dar şi sugestia în mişcări simultane către aparenţele şi măştile ei sunt şi fac roade ale inteligenţei – căci poezia nu mai poate rămâne singură în coaja ei frumoasă, gustă din trufie, din căldura păcătoasă, poate din nevoia de a se căi curând şi de a se întoarce la sine cu folos. Suita de şapte momente numită Şar Peleorb va suferi, sper, nişte foarte mici ajustări. Sunt locuri în care m-am oprit să înţeleg şi să aleg din trei sugestii două, una sau niciuna. Balast este un cuvânt care nu-mi place să vi-l spun dvs., pentru că ce mi-aţi dat să citesc m-a încântat, lucrurile ce mie mi s-au părut în plus, cu siguranţă acoperă secrete şi sunt justificate prin încărcătura lor afectivă, la care n-am acces. Dar atunci când autorul lor va pune suficient timp şi spaţiu între sine şi text şi i se vor arăta la rece efectele, se va manifesta şi superbul joc al epúrei, al puterii interioare a stăpânului operei, care adaugă/ suprimă, renunţă din iubire, se bucură mai mult de bun decât de mult. Şar Peleorb m-a transportat pentru câteva clipe în atmosfera, credeam eu, a Braşovului, când de fapt mirajul emana de mai departe, dinspre Sibiu. Mi-am corectat poziţia în spaţiu şi şi am recitit totul în cheia potrivită. Sigur că nu ţin să aflu neapărat de ce la un moment dat aţi cules apăsat, cu italice, Ş-ul şi P-ul din titlu,