Ştiam că nu prind microbuzul. M-am urcat, în amurg, într-o Dacie papuc. Am umplut remorca, ochi, cu grijile mele, cu vise, cu obsesii, cu rîsete de copil, cu speranţe, cu iluzii, multe, cu deziluzii, şi mai multe. Bucureştiul este foarte aglomerat vinerea. Este isteric de-a dreptul. Ne ţine pe toţi, cu toate braţele tentaculare, prizonieri ai maladivei existenţe pe care o traversăm aplatizaţi de rutină, tîmpiţi de non-sensuri. Orice încercare de evadare este istovitoare. Abandonul se arată de peste tot, la intersecţii, la stopuri, scoate capul prin geamuri de maşini luxoase şi obraznice şi rînjeşte ispititor, amăgitor ca să mă-ntoarcă din drum. Haosul de pe străzi îmi joacă răbdarea pe degete şi-mi pune la grea încercare cuvîntul dat... Am plecat spre Tîrgovişte pentru că acolo se întîmplă ceva. Pentru că acolo, un tip fanatic şi ciudat în preţiozităţile lui a adus misterul teatrului într-o cetate în care prea puţini dintre locuitorii ei sînt conştienţi de ce li se întîmplă. Păcatul lor. Cu o imaginaţie atipică pentru acest loc amorţit în zilnice şabloane, mult mai provincial decît am crezut la prima vedere, regizorul şi managerul Mihai Constantin Ranin construieşte o insulă a fericirii pentru tineri şi mai puţini tineri artişti. Pentru noi toţi cei care mai credem în miracol. Am mai scris despre asta. Oamenii n-au avut teatru în oraş, abia acum li se formează organul receptării unui tip de limbaj practic necunoscut, care a dat buzna în viaţa lor. Îl studiază, unii, îl întorc pe toate părţile, plini de păreri simandicoase, de panici, de scepticisme la prima mînă, de judecăţi pre-fabricate. Dar şi de bucurie. Nu trebuie căutate şi întrunite unanimităţi. Doamne fereşte! Am scăpat, totuşi, de asta. Nu toţi, desigur. Şi asta nu ar fi cel mai grav dacă întîrziaţii s-ar arăta mai discreţi, dacă şi-ar asuma erorile, intervalul parcurs acolo, dacă s-ar strădui cumva să