Înteresant de remarcat că, în timp ce numărul poeţilor tineri este realmente ridicat (când a fost altfel?), dar se scrie şi multă poezie proastă, prozatorii tineri nou-veniţi sunt, prin comparaţie, cu mult mai puţini, însă, majoritatea foarte buni. Prin urmare, debuturile în proză se bucură de o mai mare atenţie şi aceasta este şi explicaţia interesului stârnit de romanul de debut al lui Constantin Popescu, care, în condiţii de concurenţă normală şi de vigilenţă critică, ar fi fost trecut lejer cu vederea, necum să mai fie şi premiat.

Deşi se vrea un roman complex, Mesteci şi respiri mai uşor... este o sporovăială de tramvai, un chat de cartier (cu oareşce umor), o conversaţie neîntreruptă între şapte prieteni care pregătesc spargerea unui magazin de bijuterii. Mai mult de trei sferturi de roman e ocupat de acest turnir dialogal despre tot ce înseamnă loc comun în imaginarul social (şi nu numai) românesc postdecembrist şi, în general, simbolistica, dramele şi frustrările naţionale: despre ţiganii care fură şi ne fac ţara de râs, capra vecinului care trebuie să moară, evreii care conduc lumea, masoneria din spatele instituţiilor, femeia care e proastă şi cam curvă, soacra care e rea, ţara care e murdară, poliţiştii corupţi şi politicienii hoţi, Occidentul unde e bine, românii care sunt leneşi, dar şi nenorocul istoric al României, mafia arabă, câinii vagabonzi ş.a.m.d. Sigur, toate acestea pot fi o materie interesantă (chiar recomandabilă) pentru romanul actual, cu condiţia să fie prelucrată inteligent în cadrul convenţiilor ficţiunii. Altfel, cartea rămâne doar un inventar dialogal al realităţii la nivelul (scăzut) al simţului comun, un fel de bârfă plictisitoare de cartier mărginaş. Toate calităţile lui Constantin Popescu de a face dialog (calităţi reale) nu suplinesc în acest roman deficitul de naraţiune şi de construcţie. Un scenariu ar fi dat ma