Cronica de faţă este determinată de apariţia romanului Frământări, al 18-lea volum din ansamblul ineditelor Agârbiceanu, care debutează cu volumul 13. Noua angajare editorială răspunde, peste ani, dorinţei scriitorului de a-şi fi văzut publicată opera, în întregime. În 1962, când a înţeles că dorinţa îi rămâne numai la stadiul dezideratului, Ion Agârbiceanu solicită Editurii pentru Literatură restituirea manuscriselor, gest mărturisit poetului Ion Brad, în scrisoarea datată Cluj, 28. III. 1962. Limbajul solicitării respiră printre rânduri, intransigenţă şi scepticism. La vedere însă, rămâne doar îngăduinţa, pusă pe seama vârstei şi a consecinţelor acesteia: „...vrând să-mi pun rânduială în lăsământul meu literar şi să-l predau fiicei mele, căci aşa înaintat în vârstă cum sunt, ce mai ştiu când voi trece dealul.”
Din punctul de vedere al editorilor, Mariana Iova şi Victor Iova, ediţia ineditelor egalează cu materializarea devotamentului literar de a se dedica editării manuscriselor inedite, continuând astfel o lucrare de mult începută.
Ediţia ineditelor continuă, după cum am mai arătat, de la volumul 13, vasta lucrare a cuprinderii în ansamblul de Opere, a scrisului „foarte fecundului preot ardelean”, cum îl caracterizează G. Călinescu pe Ion Agârbiceanu în Instoria literaturii române, de la origini până în prezent. Editarea debutează în 1962, ca gest de reverenţă faţă de autor, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. Moment, cu atât mai bine ales, cu cât Ion Agârbiceanu, mereu confruntat cu piedici de tot felul, se arătase din ce în ce mai neliniştit, pentru viitorul operei sale. Acţiunea este pusă în mişcare după reluatele intervenţii ale lui Mihai Şora, redactor-şef, benefic aflat în conducerea Editurii pentru Literatură din acea vreme, tenace susţinut de experimentatul editor, G. Pienescu, redactor de carte. El îşi consemnează c
