Stimate domnule Lucian Raicu,
Iată-mă, deci, din nou la etajul V, parcă fără speranţă, parcă fără chef, reînnodînd şirul scrisorilor mele către dumneavoastră. Drumul de ieri (Mangalia-Iaşi) a fost dur. Plecat la 13 şi ajuns la 24, într-un tren fără vagon-restaurant, pe-o vreme fierbinte, am avut şi neplăcerea de a găsi blocul închis. Telefon etc. Somnul bizar, tehnicolor, trezirea uscată, amară, necreatoare la cafeaua învechită. Am răsfoit ziarele adunate teanc, am tras o raită prin librărie, cam atît. Vreo cîteva zile nu voi fi în stare să intru în ritmul normal de lectură şi scris.
*
E totuşi bine să te aştepte, cînd soseşti de undeva, o scrisoare. Nu m-a aşteptat nici una! Îmi dau seama de absenţa scrisorilor mai ales cînd sînt plecat de acasă.
*
Mi-aţi arătat plicul mare, albastru, în care băgaţi scrisorile mele şi pe care scrie: Emil Brumaru către Lucian Raicu!! Ştiu că scrisorile mele exclud, oarecum, răspunsurile, dar, din spirit diavolesc, voi lua şi eu un plic enorm pe care voi scrie: Lucian Raicu către Emil Brumaru! Aceste două plicuri, unul doldora, celălalt vid, predate la Academie, vor stîrni stupoarea cercetătorilor!!!
*
Uneori mă apucă groaza cînd îmi dau seama cît de mult am de citit. Şi e vorba doar de cîţiva, maximum zece autori, pe care deja i-am trecut de cel puţin două ori prin sita sufletului. Dar pun filtre tot mai dese, recitirile sînt tot mai lente, mai atente, mai pline de neprevăzut. Adevărul e că atît timp cît scriam versuri, lectura nu era de adîncimea şi intensitatea de acum. Uneori pîndeam, literalmente, zile întregi cîte un ajdectiv, neputînd face nimic altceva. De cîte ori nu am fost nevoit să abandonez o carte pentru că, tam-nesam, morişca versurilor pornea ca din senin. Iar dacă nu însemnam atunci, uitam definitiv to
