Petre Stoica e de-acum un nume clasicizat al poeziei noastre contemporane. Important atît prin opera d-sale, cît şi prin rolul pe care l-a jucat în desţelenirea ogorului liric uscat de oficializare, în deschiderea unor noi zări de care au profitat în primul rînd poeţii afirmaţi în anii ’60-’70, dar şi cei veniţi ulterior. S-a scris mult despre Petre Stoica, însă avem impresia că nu s-a insistat pe un factor ce explică efectul anticipator şi „modelator” al liricii sale şi anume complexitatea acesteia. Aparenţa poeziei lui Petre Stoica e cea de simplitate calmantă, la antipodul cosmicizării convulsionate, al crizelor „metafizice” de expresivistă alură, care recurg nu o dată la „urlet”, proprii în amplă măsură unor şaizecişti de notorietate. Putem vorbi chiar de un paradoxal efort al simplificării, al reducţiei lumii la enumerare, înregistrare, inventar al obiectelor şi faptelor, în cercul unei existenţe ostentativ domestice, marginale. Renunţînd la orice formă de redundanţă şi triumfalism, poetul acceptă bunele oficii ale cotidianului. Avem a face cu o prezenţă a spaţiului intim, opusă celei a spaţiului public, ultimul bun conducător de clişee propagandistice ori măcar filosofante: „Cu sunete dulci cad resturile din găleata/ de gunoi va trece coţofana să vadă/ ceainicul aşteaptă nostalgic şuieră curînd/ cu silabe fierbinţi şi grăbite nu eşti pieptănată/ îi spune femeii musca din fereastră nu-i nimic/ mai tîrziu probabil duminică înainte de prînz iată/ aluatul creşte cu toate surprizele dimineţii/ nu mai sînt singură prin vecini se dezlănţuie/ clămpănitul tocătorului e-o căsăpeală măruntă/ apoi vin imnurile radioului cresc din beton/ odată cu soarele mugind în fereastră// azi scrie în horoscop spălatul rufelor ceapă/ şi scurtă plimbare la cimitir cu fluturii” (Dimineaţa). Priveliştea cosmică apare trasată doar din cîteva tuşe, precum ar proceda un pictor japonez: „