Din motive care ţin în marea lor majoritate de un politicianism meschin, Ziua Naţională e la noi un prilej de a ne arăta mai ales dezunirea.
Nu sînt adeptul unanimităţii în general şi în politică în special, dar cred că măcar într-o asemenea zi ar trebui să fim atenţi, de ochii lumii măcar, la ceea ce ne leagă, nu la ceea ce ne dezbină.
Mulţi oameni obişnuiţi privesc ziua de 1 Decembrie ca pe o zi de repaus suplimentar în care se ţin discursuri politice şi eventual „se dau” focuri de artificii. În rest, nimic special.
O solemnitate de mucava prezidează această zi care în loc să fie prilej de sărbătoare populară a devenit, pe an ce a trecut, una de coterie politică şi de zîmbete mînzeşti pentru uzul televiziunilor.
Un fel de „Hai s-o facem şi pe-asta!” animă autorităţile, în vreme ce omul de rînd pare să aibă tot mai puţină legătură cu ceea ce se întîmplă. Nu există un tipic, ci în fiecare an se improvizează altceva, ca şi cum am tot aştepta ca sensul profund al acestei sărbători să ni se dezvăluie, iar asta nu se mai întîmplă.
Fireşte că ziua cu pricina e oricum un prilej de a ne reaminti ce s-a întîmpalt la 1 Decembrie 1818, fireşte că o asemenea zi ar fi trebui oricum însemnată cu roşu în calendar. Dar ce alt motiv avem de bucurie într-o atmosferă în care indiferent de numărul de grade celsius de afară totul pare atins de glaciaţiunea unei pioşenii în care nu crede nimeni. O gravitate de porunceală asezonată cu muzică de fanfară coboară asupra ţării, încît oricît de bine dispus ţi-ai începe ziua, pe la prînz te cuprinde o plictiseală de neînvins şi, în locul unei obşteşti bucurii, te laşi cuprins de o posomorîre tot mai nefirească. Serbarea oficială e, mai în fiecare an, strepezitoare. Prin măsurile de pază aminteşte de zilele de 23 August de odinioară. Iar dacă mai dă şi un frig, totul dev
