În anul 1933 am poposit mai mult timp, împreună cu soţul meu, în Germania. Am receptat de la început, la Berlin, atmosfera unei capitale care se deosebea de toate celelalte văzute până atunci în călătoriile noastre. Dar ca arhitectură îmi amintea de Sibiu, burgul transilvan în care, de când eu nu aveam nici şase luni, părinţii mei s-au stabilit pentru totdeauna. Îmi erau familiare clădirile trainice, bulevardele largi, monumentele, aerul trecătorilor, magazinele, tramvaiele, toate părând o reproducere a oraşului copilăriei mele. Limba vorbită de trecători avea sunete cunoscute, era o limbă pe care am auzit-o în copilărie, pe străzile sibiene. Sonorităţile ei s-au imprimat în percepţia mea de când am fost dusă de tata la grădiniţa germană de pe strada Măcelarilor. Ce vedeam îmi aducea aminte de acel timp.

Dar erau şi aspecte care mă nedumereau în spectacolul străzilor berlineze, precum mulţimea uniformelor militare, a oamenilor care băteau pasul în cadenţă, la început părându-mi-se că fac parte dintr-o reprezentaţie teatrală desfăşurată într-un spaţiu cazon. Nu înţelegeam ce se întâmplă. La câteva zile după sosire am fost şi mai nedumerită de apariţia unui grup de bărbaţi în uniformă care au intrat în localul în care luam masa, la hotel, şi i-au legitimat pe toţi clienţii. Se petrecea ceva neobişnuit, în contrast cu impresia de trăinicie pe care o emana Berlinul, cu marile case în care păreau să locuiască în tihnă şi siguranţă berlinezii. Apariţia neaşteptată a acelor organe de pază, cu totul inexplicabilă pentru noi, care străbătusem până atunci şi alte capitale europene, ne punea semne de întrebare, fără a ne tulbura totuşi prea mult. Am continuat să colindăm oraşul vizitând uriaşe magazine în care erau etalate tot felul de produse, expuse cu fantezie, smulgându-ne exclamaţii de admiraţie. Am urcat treptele înşurubate în armătura marelui turn, care