A fost Ziua Naţională a României. De dimineaţă m-a trezit telefonul unui prieten pus pe "ştouri". Amicul mi-a urat zeflemitor La mulţi ani, după care m-a pus să deschid televizorul. Pro TV sărbătorea opt ani de emisie, iar la ştirile B1 şi Prima TV am văzut fundiţe cu tricolor în colţurile ecranului. L-am închis. Televizorul, evident. Am stat apoi preţ de cîteva minute cu ochii în tavan şi m-am gîndit cum o să sune emisiunea. Evident, România trebuia să vorbească în direct despre 1 Decembrie. Am calculat variantele. Puţine. Tema patriotismului o lansasem în urmă cu un an, despre festivism mai discutasem şi cu alte ocazii, iar gloria înaintaşilor n-a adus niciodată prea multă audienţă. Subiectul a venit la al doilea telefon, dat de acelaşi prieten. M-a întrebat dacă vreau tort de Ziua Naţională şi în momentul acela - nu mă întrebaţi de ce că habar n-am! - m-am gîndit că, desigur, cea mai nimerită temă ar fi unirea însăşi. A noastră, a românilor. Aşadar, despre cît de uniţi (mai) sîntem. Primul telefon a venit de la un ascultător uşor agitat care a decretat sec şi fără echivoc că nu mai avem nici un fel de unitate. "De ce?", am întrebat eu, naiv. "Din cauza nenorociţilor de politicieni, dom'le!", a bubuit răspunsul. N-a detaliat. A închis telefonul, lăsînd locul unei doamne stabilită de ceva vreme în Austria. "Românii nu sînt nici mai uniţi, nici mai dezbinaţi decît alte popoare şi eu zic să terminăm odată cu toată văicăreala asta!". Am rugat-o să-mi dea un exemplu de solidaritate românească în jurul unei idei. A făcut o pauză, apoi a bîiguit ceva despre comunişti şi europeni. Cînd am întrebat-o dacă se simte aparţinînd unui grup unit sau măcar unitar din societatea românească, a mărturisit că a renunţat la cetăţenie în urmă cu ceva vreme. La momentul respectiv nu mi-am dat seama ce se ascundea în spatele acestei confesiuni. Acum, după cîteva ore bune de la ace