Semnele prevestitoare ale dezvoltării economice de astăzi erau oarecum vizibile în urmă cu mai mulţi ani, nu sînt creaţie exclusivă a actualei guvernări. În fond, chiar contragerea economică din mandatul dreptei a avut rolul său, dacă ar fi să judecăm asemenea stare de fapt în felul unei necesare şi inevitabile igienizări a economiei. Eu cred, bunăoară, că pentru a ajunge la creştere autentică era nevoie de o destructurare a ceea ce era vechi şi necompetitiv. Această observaţie nu este una de specialist, este o chestiune de logică de bun-simţ, după cum o justă scrutare istorică a revigorării economiei naţionale trebuie să aibă în vedere faptul că, în timpul cît a fost premier Mugur Isărescu, a început redresarea. Numai că acum ne apropiem de un alt prag posibil al dezvoltării şi al revigorării, iar dacă actualii şi/sau viitorii guvernanţi nu o vor pricepe vom avea din nou de pierdut. Sîntem într-un moment de cumpănă a dezvoltării şi, implicit, de continuare a reformei. O să încerc să mă explic cu două poveşti, una despre trecutul imediat al revigorării economice şi alta care va încerca să analizeze dacă vom fi sau nu în stare să facem faţă noilor exigenţe ale revigorării de profunzime a societăţii româneşti. Cea dintîi poveste s-a petrecut acu cîţiva ani, la vremea cînd am început să regăsim drumul spre optimismul creşterii economice. Atunci mi-a spus careva, un mic investitor italian indignat, despre un semen de-al lui care producea într-un mic atelier pentru industria de automobile din peninsulă componente de caroserie din fibră de sticlă undeva lîngă Timişoara. Indignarea strănepotului lui Garibaldi nu era şi a autorităţilor române în domeniu. Muncitorii de acolo munceau în condiţii de exterminare, cu salarii mizere şi într-un mediu impregnat de pulbere de sticlă care îi termina în cîţiva ani. Acestea au fost - şi sînt încă - atuurile creşterii economice l