Simpozionul de la Institutul Cultural Italian din Bucureşti, desfăşurat la mijlocul lunii noiembrie, s-a desfăşurat sub semnul unui gol ochi etrusc. Miza? Pierderea idealităţii în artă şi arhitectură, ilustrată cu înţelepciune sfătoasă de domnul Henry Mavrodin, cel care, în încheierea lucrărilor, a prezentat o abruptă comparaţie între, pe de o parte, lucrări ale artei arhaice şi, pe de altă parte, lucrări ale artei clasice greceşti sau ale elenismului. Concluzia cea mai interesantă, oricît de vădit modernistă va fi fiind ea de fapt, priveşte materialitatea operei sculpturale prezentate. În arta arhaică, piatra, întruchipînd drapaje, bucle sau carne, rămîne în primul rînd piatră, substanţă primară, care leagă cumva opera de o stare de incompletitudine sugerînd, ca ultima Pietŕ, mai degrabă duhul izboditor de formă decît forma însăşi. Or, dimpotrivă: arta clasică, şi mai cu seamă aceea elenistică, pune în operă mai cu seamă carnea, părul şi pînză, deşi cu toatele de piatră. Pare că piatra s-a ocultat cu totul îndărătul ca-şi-cum-ului mimetic, forma e spartă, fondul (originar) nu mai există. Teza este serioasă şi merita mai multă, mai apăsată insistenţă asupra ei. Poate o masă rotundă dedicată, în loc de unele comunicări evident aflate acolo prin circumstanţă sau prin sciziparitate tematică. Nu în ultimul rînd, merită să discutăm tema nu doar în contextele arhaice şi antice, ci şi în cele contemporane. În definitiv, o comparaţie încă mai terifiantă se poate imediat institui între feluriţi sculptori şi arhitecţi modernişti şi cei contemporani, fascinaţi de lucrul - s-ar zice, steril - cu forma şi cu materialul natural sau artificial. Să îl comparăm pe Brâncuşi cu orice pop-art-ist? Pe Mies van der Rohe cu Rem Koolhas? Putem, fireşte, face orice fel de comparaţie, dacă există temeiuri de aducere laolaltă a celor supuse comparaţiei. Pierderea idealităţii este, cred