Spaţiul public este un cuvînt folosit cu multă largheţe în ultima vreme, fiecare din utilizatorii lui crezînd probabil că atît el cît şi interlocutorii săi înţeleg acelaşi lucru prin el. Dar, dacă stai să analizezi cu atenţie, filosoful îţi va spune o părere, juristul alta, arhitectul la fel, iar politicianul a uitat se pare totalmente de existenţa acestui termen de cînd cu noua Constituţie. Urbanistul Jean-Yves Toussaint, preluînd de la H. Arendt, defineşte publicul ca fiind ansamblul de oameni care pot să apară şi să se expună într-un spaţiu, cei ce pot fi văzuţi şi auziţi şi pot la rîndul lor vedea şi auzi pe ceilalţi1. De asemenea, el face distincţie între ceea ce numeşte el spaţiul publicului şi spaţiul capabil să primească public. Pe primul dintre acestea îl defineşte în continuare ca fiind un spaţiu veşnic deschis tuturora şi fără restricţii de acces sau de alt gen, singura restricţie constituind-o normele de comportament dictate de bunul-simţ. Aceste spaţii sînt, în ordinea importanţei, pieţele şi străzile, grădinile publice, scuarurile, esplanadele, spaţiile tradiţionale ale urbanismului închis, tipice continentului european, goluri tăiate în masa construitului. În principiu, acestea sînt toate spaţii exterioare, orice clădire fiind exclusă din această categorie datorită condiţiilor mai sus menţionate. Dar situaţia nu este chiar aşa de tranşant clară. Chiar şi în arhitectura secolului trecut întîlnim mari spaţii acoperite cu rol mai mult sau mai puţin public, cum ar fi marile staţii feroviare sau pasajele comerciale acoperite, acestea fiind spaţii accesibile practic tuturor, ca să nu mai amintim de cele cu o clientelă mai restrînsă, cum ar fi muzeele, sau teatrele, sau şcolile, sau alte locuri de întîlnire a indivizilor. De altfel, ideea că spaţiul public s-ar putea întinde şi în interiorul clădirilor o are şi Gianbattista Nolli în jurul anului 1750,