"Eu am fost în altă ţară... la Cluj", ţin minte că-i spuneam colegei mele de bancă, în clasa întîi. "Şi eu am fost în altă ţară... la Oradea", îmi răspunse ea prompt. Nu putea să se lase mai prejos, mai ales după ce observă cu oarecare mîndrie admiraţia de pe faţa unui alt coleg de clasă: "Aţi fost în altă ţară?..." Cuvintele acestea îmi răsună şi acum în ureche şi probabil că vor rămîne pentru totdeauna un simbol al inocenţei acelor ani. Pentru noi, expresia "altă ţară" definea orice teritoriu relativ îndepărtat şi necunoscut, chiar dacă acest spaţiu era locuit de oameni care vorbeau limba noastră maternă. Ceva mai tîrziu, după ce doamna învăţătoare ne-a luminat în acest domeniu şi am început să învăţăm despre "alte ţări", gîndul la o călătorie peste hotare s-a transformat, treptat, în dorinţă arzătoare, iar, în cele din urmă, a devenit un ideal, un fel de scop al existenţei noastre. Aveam impresia că a vizita o ţară străină înseamnă a urca o nouă treaptă socială, a-ţi depăşi propria condiţie. Mi-am jurat că, într-o zi, voi merge în altă ţară, însă nu credeam că ziua aceea va veni aşa de curînd. Există momente în viaţă cînd ai impresia că toate în jurul tău se îmbină perfect şi lucrează împreună, pentru a te ajuta să îţi schimbi radical direcţia în care ai pornit sau, dimpotrivă, pentru a-ţi da forţe proaspete. Un astfel de moment fericit a fost acela în care am aflat de concursul organizat de Fundaţia Culturală Română, al cărui premiu era un stagiu de documentare de două săptămîni într-una dintre cele mai frumoase ţări ale Europei - Marea Britanie. Visul meu era la un pas de a deveni realitate. Am participat la concurs şi mi-am dorit atît de mult să cîştig, încît nu mi-a venit să cred cînd am aflat că am fost selectată. Ce a urmat mai apoi a fost fără doar şi poate cea mai frumoasă experienţă pe care am trăit-o pînă acum. Totul, din momentul în care am urcat