U nele iniţiative ale sprijinului dat de britanici românilor au de ce să trezească suspiciuni (e vorba de iniţiativele particulare, nu de cele instituţionale): poliţiştii veniţi în concediul lor de odihnă să zugrăvească o casă de copii sub privirile ironice ale băştinaşilor cu mîinile încrucişate pe piept, tinerele femei care au lăsat casă-masă acolo la ele, ca să vadă dacă nu cumva ceea ce se consideră a fi copil handicapat nu este doar copil prost îngrijit şi ne-iubit şi acum contesa asta: de trei ani ţine din banii ei, timp de două săptămîni, la castelul ei din Anglia, opt liceeni români buni la învăţătură din România. Îi duce la muzee şi la teatru, la şcoli englezeşti, le organizează dezbateri şi seminare, le face cunoştinţă cu oameni. De ce fac englezii astea? Ce au de cîştigat? Cînd se va găsi răspunsul la această întrebare se va fi terminat şi tranziţia postcomunistă. Şi pentru a grăbi descifrarea misterului, contesa de Malmesbury împreună cu Fundaţia Culturală Română şi British Airways s-au înhămat la această acţiune puţin spectaculoasă, dar plină de promisiuni. De trei ani, cîte opt tineri trăiesc două săptămîni în

interiorul unei civilizaţii străine şi învaţă să compare, să admire şi să se definească, învaţă să se dezveţe de prejudecăţi şi de clişee. Cantitativ, acest experiment nu înseamnă nimic, dar prin forţa lui de iradiere ar trebui să mişte ceva în modul de a gîndi al celor tineri, cei de la care se aşteaptă adevăratele mutaţii în mentalităţi. Înainte de a spune "românii sînt aşa sau altfel" trebuie încercat cîte ceva cu fiecare român în parte. E ceea ce ne spune contesa: dacă nu se poate face totul, nu înseamnă că nu trebuie făcut nimic. Raportul ei final (p. 11) are tonul calm al unei misiuni îndeplinite. Ce se întîmplă însă cu elevii? Sînt greu de detectat în compunerile despre experienţa lor engleză - alcătuiri în proză convenţionale, po