Aplauze: încă o aterizare reuşită pentru piloţii British Airways pe aeroportul internaţional Heathrow. Prima de acest gen pentru mine. Deci tot aceste du-te-vino de dincolo de fereastra avionului aparţine acelei lumi de vis pe care Cezar şi-a dorit-o întotdeauna, dar pe care n-a cucerit-o niciodată: Britannia, aşteptînd să-şi dezvăluie secretele ochilor mei străini. Îmi vor fi oare confirmate presupunerile? Am auzit de atîtea ori (încă de cînd am făcut primii paşi în universul anglo-saxon, acum mulţi ani) despre situarea Angliei undeva între Europa şi America, nu numai economic şi politic, dar şi cultural şi spiritual şi poate de aceea abia aştept să aflu care sînt ingredientele acestei combinaţii inter-continentale. Ce anume în structura genetică a "insularilor" îi face atît de greu de catalogat, ce anume le defineşte acel cunoscut şi totuşi imposibil de explicat "spirit britanic"? "Vă mulţumim că aţi ales compania noastră. Speram că aţi avut un zbor plăcut" şi însoţitoarea de bord zîmbeşte. Deci iată că e adevărat. Celebra politeţe britanică există şi s-ar putea traduce (cel puţin aşa îmi pare mie acum) ca o legătură de nezdruncinat peste Canalul Mînecii, parte a acelei curtoazii europene, specifică marilor curţi regale ale Franţei şi Austriei, eleganţa pe care o ţară de tradiţie monarhică a păstrat-o cu naturaleţe de-a lungul secolelor. "Aproape nu v-am recunoscut." Sînt Sally şi James, gazdele noastre, conţi de Malmesbury, reprezentanţi ai aristocraţiei britanice. Şi totuşi, atît de deschişi, atît de plăcuţi. Fără prejudecăţi, fără formalism. Fără acea deseori menţionată rigiditate englezească. Multora li s-ar părea mai natural ca ei să aparţină Lumii noi. Dar eu tind să cred că America nu mai poate considera atitudinea fără rezerve drept o instituţie a sa. Aceeaşi consideraţie o aplic şi principiului democratic, căci iată înţeleg - observînd panourile cu