Cu toată bunăvoinţa, nimeni nu îşi poate da seama cît e de greu să rezumi o experienţă; iar cînd e vorba de ceva atît de vast, divers, bogat, nou, îmbucurător şi fascinant ca cele două săptămîni britanice, situaţia nu e cu nimic mai simplă, vă asigur. Şi uite aşa, stau în faţa tastaturii sau mă uit lung la pix; încerc un joc de Solitaire sau umplu coala A4 de forme abstracte. Şi încep să mă întreb: oare dacă mă folosesc de întrebări retorice, se va spune că încă nu am reuşit să cristalizez tot ceea ce am experimentat la faţa locului? Sau dacă prima frază e un şuvoi spontan de adjective, oare fluiditatea acestuia se va apropia cît de cît de a reda fragmentele de viaţă insulară care îmi persistă în memorie? Şi mă întreb... şi tot nu aflu răspunsurile. Aşa că - soluţie a tuturor impasurilor în comunicare - le vorbesc, celor care doresc să afle ceea ce am de zis, de mine: de ceea ce am întîlnit, de ceea ce s-a schimbat şi de ceea ce am simţit. Mai întîi, plătesc tribut evidenţei şi mă văd silită să îmi recunosc condiţia umană. Într-adevăr, presupusul meu grad elevat de calificare într-ale Regatului Unit nu m-a putut exonera de minunata "teroare" a şocului cultural. Astăzi pot să vă povestesc tot ceea ce am văzut cu lux de amănunte, recurgînd la detalii senzoriale, rememorînd şi analizînd fiecare pas. Dar acolo, tocind imperceptibil dalele de piatră ce pavează curţile colegiilor Oxfordului, înclinîndu-mă în faţa coloanei de armonie sonoră a corului Catedralei St. Paul sau pur şi simplu existînd pentru două săptămîni într-o casă populată de istorie, istorii, spirite benefice şi oameni la fel - acolo probabil n-aş fi putut nici măcar să încheg o impresie. E copleşitor să vezi cum prind toate viaţă: de la templul circular, păgîn, vechi de mii de ani, pînă la verdele ireal, năucitor, al gazonului şi faimoasele cabine telefonice roşii. Totul e real, pînă în cele mai mic