...Dar şi partajul! "Tot românul s-a născut poet" spune o vorbă deja banalizată, aşa cum, parafrazînd, pot spune că tot românul face politică. E pro-stînga sau pro-dreapta, combate şi luptă, are opinii, merge să voteze un nume sau un partid acolo, mai mult ca să împiedice să fie ales altul, pe care nu-l poate suferi. Că e nostalgic al «epocii de aur» (şi pun ghilimelele aici nu pentru a-mi arăta adeziunea la nostalgie, ci pentru că trebuie să-mi amintesc puţin cum era) sau pro- monarhist, românul e într-o continuă logodnă-nuntă-divorţ faţă de opinii, de lideri, sare aşa, dintr-o căsnicie într-alta, încercînd de fiecare dată să nu mai repete greşeala din trecut, cînd s-a însurat cu o idee de partid şi s-a trezit ţinut sub papuc de nevastă. Ca în orice căsnicie, unul hotărăşte şi de executat execută amîndoi, se convinge cumva românul să execute ce-i comandă politica, însă, în timpul logodnei şi chiar după nuntă, continuă să bombăne şi să se întrebe cine dracu' l-a pus s-o aleagă tocmai pe aceasta; dacă e pesimist, îşi spune că toate partidele politice sînt la fel şi continuă să tîrască, în jug cu semenii săi, căruţa de aur a politicii, cu dogme şi promisiuni neachitate cu tot; dacă e optimist, atunci divorţează, îşi ia ce-i al lui, bagă şi partajul, apoi zburdă fericit în căutarea altei politici, care să-i împlinească nevoile. Între timp, politica mînuieşte sforile care-i animă românului viaţa, îi caută în cămară şi în buzunar, îl duce şi-l repatriază de prin Europa şi Americi şi Asii - din Africi nu, e prea cald pe acolo; îi stropeşte pantofii cu noroiul împroşcat de roţile maşinilor parlamentare, îi face cu ochiul şi îl determină, poate, să viseze aventura cea mare, gratuită, cu o tîrfă de lux. Şi cu tîrfele nu se fac căsnicii durabile, aşa că divorţez, pentru totdeauna, de orice fel de politică şi nu ştiu, totuşi, dacă nu mă va mai tenta vreodată însurătoarea