Ajung, în sfîrşit, să-mi procur Jurnalul inutil al lui Paul Morand. Acoperind ultimii săi ani de viaţă, între 1968 şi 1976, jurnalul nu putea fi publicat, prin dispoziţia testamentară a autorului, înainte de anul 2000. A apărut în 2001, două volume masive la Gallimard, şi a stîrnit imediat multe reacţii violente, provocate de cruzimea unor mărturisiri şi de o serie de pasaje despre care cel mai blînd lucru care se poate spune este că încalcă fără nici un fel de precauţii normele "corectitudinii politice". Dincolo de toate rezervele şi obiecţiile, jurnalul e impresionant atît ca document uman cît şi ca masă de informaţii asupra vieţii literare, politice, mondene, diplomatice. Nici nu mai e cazul să subliniez, fiind vorba de Morand, calităţile lui literare. În 1968, Morand împlineşte 80 de ani. E, încă, de o uluitoare vitalitate, face sport, înoată, parcurge foarte des cu maşina (a fost pasionat toată viaţa de automobilele sport, performante) drumul dintre vila pariziană din avenue Charles-Floquet, de la Paris, şi casa din Elveţia, de la Vevey. Un accident uşor de călărie declanşează primele semne ale slăbirii trupului, care începe să nu-l mai asculte. Notează, într-o manieră brutală ce i-a şocat pe unii comentatori, cuceririle amoroase. Suferă însă, cu o sinceritate imposibil de mimat, urmărind decrepitudinea ireversibilă a soţiei lui, Hélène, cu zece mai ani în vîrstă. E un om care a cunoscut gloria, apoi dizgraţia (după război, cînd i se reproşează că a fost ambasador - în România şi Elveţia - al regimului Pétain), uitarea, şi care revine în atenţie în aceşti ultimi ani, cînd e şi ales (în 1968) la Academia Franceză, după ce, cu exact un deceniu înainte, fusese blocat să devină academician prin veto-ul lui De Gaulle. Nu e cîtuşi de puţin un scriitor ce trăieşte din amintiri, scrie, la 83 de ani, o capodoperă, cartea intitulată Venises. E, de altfel, surprinză