Sistemul universitar romanesc se confrunta cu o criza de prestigiu: exista cadre universitare care mimeaza producerea de informatie originala, doar spre a-si confirma statutul si gradul academic. Se publica volume in tiraje de 100 de exemplare sau mai putin, cu unicul scop de a servi la sustinerea unui dosar academic. Grav e ca uneori studentii trebuie sa lucreze dupa aceste cursuri universitare improvizate. Dezghetul de dupa 1990 a produs multe universitati noi, si toate aceste noi institutii se confrunta cu aceleasi probleme structurale ca si invatamintul din anii ’50. Peste tot e nevoie de cadre noi care sa ocupe pozitiile de profesori, conferentiari, care sa devina decani sau prodecani, care sa avanseze in pozitii de directori de programe la Minister. Aceasta situatie s-a dezvoltat in paralel cu o alta particularitate a vietii academice de dupa 1990; s-a inventat un criteriu original de validare a gradelor academice de conferentiar si de profesor: scrierea de carti ca necesitate a promovarii in universitate.

In majoritatea specialitatilor academice, ca sa ajunga conferentiar universitar, candidatul trebuie sa scrie cel putin o carte. Potrivit unei statistici a Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului, „la nivel national sint 25.000 de cadre didactice, dintre care intre 4.000 si 5.000 sint profesori universitari, cam tot atitia conferentiari universitari, restul fiind lectori si asistenti“. Presupunind ca toti cei aproape 10.000 de conferentiari si profesori au publicat cel putin o carte, pentru a raspunde provocarii lansate cu atita generozitate de noile reguli ale jocului, asta ar insemna ca in Romania de dupa 1990 s-au scris in jur de 10.000 de noi cursuri universitare, care au evoluat toate de la nivelul de note de curs pina la inaltul stadiu de carte. Din pacate, nu am vazut nicaieri spus adevarul. Acest context legislativ nu este altce