Am descoperit Polonia intr-o dimineata rece de primavara, cu vint subtire. Aerul inca mirosea a zapada. Era in 1999 si noi ne aflam pe o strada centrala din Varsovia, nu departe de Palatul Culturii. O ora cit se poate de matinala cu prea putini oameni. Toti grabiti si tacuti. La un moment dat unul dintre trecatori, un barbat intre doua virste, ne-a remarcat dezorientarea si s-a oprit. La intrebarea noastra repetata change? change? ne-a aratat o cladire impunatoare, perfect occidentala, aflata la citeva sute de metri mai incolo. Nu mai stiu daca si cum i-am multumit. Stiu doar ca-mi placea muzica nordica a cuvintului gincue, pe care mi-l aminteam din nenumaratele filme poloneze – Andrzej Vajda in primul rind, si mai ales Padurea de mesteceni – vazute in studentie.

Mai tirziu, ca profesor navetist, cuvintul acesta a inceput sa-mi revina in minte o data cu vocea lui Czeslaw Niemen, pe care o ascultam de cele mai multe ori seara, dupa intoarcerea acasa, in fata cu un pahar de vodca „Zubrowska“ sau „Wyborowa“, marci care se gaseau atunci peste tot in magazinele romanesti. N-am idee daca exista vreun resort ascuns care ma facea sa recurg la aceasta asociere automata, nu-mi dau seama nici acum ce placere inexplicabila sau ce frustrare ascunsa imi compensa ea. Pe atunci, prin anii ’80, totul parea hazard si tot ce puteai face era sa te bucuri de maruntele lui binefaceri.

Eram nerasi, amortiti de dormitul pe apucate in scaunele cu capitonaj sintetic ale masinii si probabil ca purtam cu noi, inscrise in gesturi si-n piele, semnele unor indivizi dislocati. De fapt, mutrele noastre obosite si derutate se reflectau deja in geamul fumuriu din fata. Am intrat in holul hotelului Marriott. Plecasem cu noaptea in cap din Pitesti si calatorisem cu masina editurii pina spre miezul noptii urmatoare. Am parcat linga edificiul unde a doua zi urma sa se deschida T