Nu e nevoie să fii o fire paseistă pentru a savura cărţile cu gust de sarailie despre Bucureştiul aflat la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Este lumea lui Caragiale şi a lui Claymoor (Mişu Văcărescu), a saloanelor simandicoase şi a mahalalelor veşnic înglodate, cu străzi aflate în stăpînirea cîinilor vagabonzi (ştie dl. Rică Venturiano despre ce vorbim), a caviarului, a şampaniei, a blănurilor scumpe, a flirturilor, a ceaiurilor de la ora cinci, a Jockey Club-ului („five o’ clock tea”) dar şi a Tîrgului Moşilor, a covrigilor cu bragă, a berii ieftine şi a mirosului ameţitor de prăjeli pe grătar. Un Bucureşti mai animat ca niciodată, în care Orientul şi Occidentul, spiritul tradiţional şi modernitatea, bogăţia şi sărăcia, scrobeala şi spiritul mucalit, fracul, jobenul şi iţarii îşi dau mîna într-o horă a contrariilor şi conferă specificitatea inconfundabilă a acestei metropole cosmopolite de la Porţile Orientului. Întîlnirea cu istoria produce fiori, mai ales în epoca de pragmatism extrem a postmodernităţii, în care frenezia dezvoltării tehnologice şi nesfîrşita goană după profit lasă prea puţin timp pentru visare şi ne face adesea să uităm că străzile pe care le străbatem grăbiţi şi indiferenţi în fiecare zi au fost călcate în trecut de nume mari ale istoriei şi spiritualităţii româneşti.

O carte despre Bucureştiul anului 1900, scrisă de criticul Dan C. Mihăilescu are, a priori, toate argumentele pentru a sugera un viitor best-seller. Pe de o parte, recunoscuta expresivitate stilistică a lui Dan C. Mihăilescu, predispoziţia sa naturală către formulările spumoase, punerea în valoare a farmecului desuet al arhaismelor, sensibilitatea sa cu totul specială în faţa imaginilor cu substrat paseist şi, pe de altă parte, dragostea scriitorului pentru Bucureşti, oraşul în care s-a născut şi la a cărui dinamică de dezvoltare din ultimele deceni