Îmi amintesc perfect ziua în care am găsit la un anticariat, printre grămezi de vechituri, o carte de Cosaşu. De fapt, nu-mi amintesc nimic special din acea zi, dar eu tot îi spun „ziua în care am dat peste un Cosaşu la anticariat”. Când cu zece mii de lei mi-am prelungit nopţile din cămin cu Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă. Editura Eminescu, 1974.

Şi după ce am (răs)citit Cai personali (pp. 70-89), m-am hotărât să-mi inscripţionez un tricou cu Berck, să mă antrenez şi eu pentru proba eqlokkhusek de la jocurile olimpice din Alaska, să fac rost neapărat de un disc cu Mezz Mezzrow (cine nu ştie povestea lui ascultă degeaba muzică!), am aflat în sfârşit cum îl cheamă pe cel care şi-o ia mereu de la Stan şi Bran: James Finlayson, sau pe prima femeie din lume care a făcut striptease: Gipsie Lee Rose, am aflat că Wagner e compozitorul preferat al florilor, iar în luna mai a lui 1971 în New York s-au ratat 15.000 de sinucideri, că Raymond Poulidor e ciclistul care a ieşit toată viaţa pe locul doi, m-am tot gândit la haina de iarnă a lui Cosaşu, cea cu buzunarele pline cu ştiri decupate, ca la arhiva ambulantă a unui muzeu al perisabilului, peste ce dau la pag. 108!? Cititorul anterior al cărţii, poate chiar ultimul proprietar al ei, înainte de a o culege eu din vraful prăfuit al buchinistului, îşi lăsase notate părerile cu creionul pe marginea cărţii. De la acea pagină, lectura s-a complicat plăcut. Ca într-un roman postmodern, îl citeam pe Cosaşu urmărind în paralel reacţiile cititorului anonim şi, la rîndul meu, îmi scoteam fraze din carte pe care le treceam în agenda mea, unde îşi vâra nasul pe furiş colegul meu de cameră. Nu ştiu cine putuse fi cititorul meu anterior, dar era clar că fiecare citea alt Cosaşu. Ce ne despărţea era, cred, motivaţia lecturii. Nu mi-am dat seama de ce anume citea el, dar eu eram detaşat şi prins total în lectura mea hedo