Un joc favorit al lui Petre Stoica este jocul de-a modestia. La polul opus emfazei egolatre, hiperbolei sinelui, bardul se vrea cu tot dinadinsul micşorat, redus la formatul unui ins neglijat şi neglijabil, ocolit de recunoaşterea meritelor ce e de presupus că le are, dedat unor ocupaţii mărunte. Dramatismul e resorbit în surîsul echivoc al autoironiei: „pentru mine poezia nu-i fête de l’intelect/ e doar un felinar în ceaţă/ cum?/ sau un fluture pe degetul îndrăgostitului/ ce cred despre Valèry?/ fiecare vers al său este un sicriu de cristal/ de cînd scriu/ de cînd mă ştiu/ ce întrebare!/ nu întrebuinţez mescalină/ la magazinul nostru sătesc nu se vinde aşa ceva/ beau doar votcă atît cît încape în degetarul mătuşii mele/ eu?! zvonuri lansate/ de fostele mele amante/ vă înşelaţi profund/ iarna nu port chipiu cel mult/ ha-ha-ha am glumit/ nu deţin Premiul Pulitzer/ sînt doar un poet înghesuit la colţul mesei/ informaţii false localnicii/ mă apreciază doar pentru că uneori/ le compun petiţii şi scurte scrisori/ nu mă ascund după deget într-adevăr/ îmi place varza murată/ da da deocamdată/ ce să comunicaţi Europei?/ că într-o zi voi trece cu trotineta/ sub arcurile ei de triumf/ cam asta e tot şi/ a bientôt” (Interviu [III]). E o poză romantică, îngroşată pe direcţia prozaică, „demistificatoare”, susţinută de o vervă „realistă”. Actantul liric se dorlotează în postura a ceea ce n-a fost să fie, bonom într-o autodenigrae integrată universului său moral-plastic, voit derizoriu. Prin pedalarea pe aparenţele minimalizatoare, ţine a se recomanda ca o antivedetă: „Această primăvară mă găseşte/ împovărat de glorie şi preocupat de gîndul/ că trebuie să-mi schimb roata de la bicicletă/ mă simt atît de bine sînt înconjurat/ de stima factorului poştal şi de dragostea unei cititoare/ pe care am întîlnit-o la magazinul sătesc// insectele au ieşit din bezna lor milenară/ prunii s