- Social - nr. 242 / 10 Decembrie, 2003 Romania de dupa anul 1989 a fost perceputa in lume, mai ales, prin imaginile cutremuratoare care prezentau diversi copii in situatii dintre cele mai neplacute, de la cersetori si pana la micutii care se prostituau. De aici a pornit o ampla campanie, nu atat de institutionalizare a copiilor strazii, cat mai ales de elaborare a unor programe coerente, viabile si care, in final, sa permita accesul la o viata cat mai apropiata de a unui camin familial, la instructie si educatie a acelora care isi duceau zilele prin canale, gari sau blocuri parasite. Implicate serios si la indemnul comunitatii europene, guvernele Romaniei au elaborat strategii speciale in domeniul protectiei copilului, implementate prin institutii specializate, programe care, pe parcursul anilor, au suferit diverse modificari, in consens cu nevoile copiilor. Intre aceste programe, am putea spune ca a fost o adevarata campanie, se inscrie si cel sugestiv intitulat "Casa de copii nu e acasa", un program care a abordat soarta copiilor abandonati dintr-o cu totul alta perspectiva. Practic, daca indeobste copiii abandonati sau ai strazii erau, de cele mai multe ori, institutionalizati in Case de copii unde, desigur, ca urmau un program de instruire si educatie, li se asigura hrana si imbracaminte, inclusiv. In ultimii ani, prin programul mentionat, s-a urmarit ca acesti copii sa fie crescuti intr-un mediu cat mai apropiat de cel familial, considerandu-se ca in acest fel exista toate premisele ca acei copii care au beneficiat de o asemenea institutionalizare sa se apropie, pe cat posibil, cat mai mult, ca educatie, instruire si trairi sentimentale, de un copil care a crescut si a fost educat in mediul lui natural. Mai mult chiar, numerosi adulti, care isi doreau un copil, au fost instruiti prin cursuri speciale pentru a putea adopta copii sau a-i primi pentru ingrijire,