Despre moarte, cu erudiţie
Mărturisesc de la bun început că mi-a fost greu să duc pînă la capăt lectura cărţii lui Matei Georgescu, Ipostaze ale morţii într-un timp al dorinţei, de curînd publicată la editura Paideia, şi că a fost nevoie, în repetate rînduri, să mă întorc asupra paginilor citite. Cartea e un lung eseu despre imaginarul morţii din perspectivă antropologică şi psihanalitică şi, secundar, un discurs despre nesiguranţa constitutivă şi inerentă a cercetătorului în faţa subiectului pe care-l studiază. Textul e unul greu, dens, dificil nu doar prin tema abordată, ci în primul rînd prin concentrarea de erudiţie. Bibliografia numără douăzeci de pagini şi majoritatea titlurilor sînt cărţi străine, de strictă specialitate. Pe fiecare pagină a cărţii sînt citaţi mai mulţi dintre autorii cuprinşi în bibliografie şi întreg discursul se construieşte, cît se poate de personal, în jurul reflecţiilor citate. Dacă studiile româneşti din această zonă sau din zone îndeaproape înrudite – nu atît de absente pe cît am fi tentaţi să credem – păcătuiesc prin banalitate, stîngăcie terminologică şi interpretativă, cartea lui Matei Georgescu se află la extrema opusă.
Nu vreau să fiu greşit înţeles. Orice ochi obişnuit cu lectura unor texte dificile vede că scriitura lui Matei Georgescu e una profundă, că autorul e stăpîn pe instrumentele cu care operează, că nu e vorba de o simplă aglomerare de neologisme fără sens şi coerenţă, aşa cum se întîmplă destul de des. Dar nu ştiu care e modelul cititorului care poate pătrunde în lumea construită de o astfel de carte. Şi piedica principală n-ar fi aceea că discursul e unul personal, ci combinaţia dintre excesul de erudiţie şi discursul personal. Într-un anume sens, nu peiorativ, cartea e un colaj, o acumulare concentrată de lecturi şi interpretări personale. Cred că nu poţi avea acces la sen
