Luni, 12 februarie 1962
Nu ştiu cum trece vremea. Am impresia că nu lucrez cu spor, deşi tot timpul fac ceva şi în ultima vreme iar dorm puţin şi sunt slab – adică arăt cam jigărit. Energia nu-mi lipseşte, dar acum am uneori şovăiri în faţa hârtiei albe, în sensul că scriu mai greu. Desigur şi răspunderea este mare când scrii despre sculptura de la o întreagă expoziţie regională – cum a fost cazul cu ultimul articol pentru revista „Arta Plastică”. Am vizitat de cel puţin şase-şapte ori expoziţia de la Dalles, oprindu-mă la sculpturi, unele plăcute ochiului şi minţii, altele îngrozitoare. Mi-am notat impresiile şi constatările. Am scris în două forme, mai precis în două rânduri, articolul, ajungând la 17 pagini, când mi se ceruseră 8. Nu pot scrie scurt, dacă pun probleme, de care depinde soarta unor oameni de talent, la care ţin, pe care vreau să-i stimulez şi să-i ajut. Dar în forma a doua a articolului despre „Sculptura la expoziţia regională” pe care am predat-o sâmbătă 10 februarie mi-am permis să fiu foarte critic faţă de Baraschi, faţă de o seamă de sculptori care fac mătăhale de gips, inexpresive, banale, fără mesaj. Nu ştiu ce va rămâne din articol, căci redacţia va trebui să taie, fiind prea lung. Dar probabil că părţile de critică severă vor rămânea şi tocmai ele ar putea să-mi aducă neplăceri. Mi s-a cerut să arăt de ce sculptura noastră bate pasul pe loc – în multe privinţi şi am arătat. Arătasem şi în prima formă, dar fără a da exemple concrete. După ce însă am vorbit cu Ion Frunzetti, care scrie despre pictura regionalei, decis şi el să fie sever, dar ferindu-se să critice pe Labin, şi care pare a şti că se aşteaptă de la noi articole sincere şi răspicate – m-am decis să adaug nişte pagini cu exemple concrete, în care am criticat tare lucrările lui Baraschi, Deacu, Olga Porumbaru, Panait Tudor etc. într-adevăr oribile ca
