Ar fi macabru să fi fost în intenţia dvs. a-mi da pe ocolite de înţeles că vă identificaţi cu eroul nuvelei. Am parcurs-o ca pe un material documentar cu temă dură şi nu ca pe o ficţiune, ca pe o spovedanie, ale cărei calităţi sau defecte cumva literare nu presupun comentarii din partea duhovnicului. Dar, întorcându-mă la cele două poezii şi la seria de haiku-uri, simt uşurarea de a vă putea spune părerea, de a identifica răul şi bunul după gustul şi puterile mele. Ora Fiarei şi Manifest nu par a face parte din opera unui damnat ci doar a unui răzvrătit sarcastic. Între haiku-uri însă, sunt câteva valoroase, în contextul general sumbru şi pe acestea le şi transcriu aici, mişcată mai ales de unul din versuri, de ideea că autorul se poate identifica, fără vinovăţia coşmarului, cu personajul care protestează iubind. „S-au dus părinţii/ În tărâmul somnului./ Ce goală-i lumea”, „Pijamale vii/ Pe paturi de spital. Mut,/ Îngerul plânge”, „Bolnavi descărnaţi/ Trăind din perfuzii. Par/ Clepsidre sparte.”, „Se trece lumea.../ Între viaţă şi moarte/ Doar tu, iubire”. (Călin Gruia, 28 ani, Timişoara) Trăiţi intens, pe viu, ca, din păcate, cei mai mulţi dintre tinerii ce speră să-şi facă rapid o carieră din scris, iluzia comunicării cu lumea. Iată civintele dvs. dintr-o scrisoare căreia n-am ce să-i reproşez, e substanţială, e sinceră până la abandonare: „Confuz aici, în lumea nebună a oraşului, mă simt de parcă poezia nu găseşte rezonanţă în ziua de azi în sufletele oamenilor; sunt oarecum înţepenit în trecut. Nu prea se oferă posibilităţi de lansare în vreo eventuală carieră literară tinerilor scriitori.” Senzaţia de înţepenire în trecut este şi ea o iluzie, un fals. Trecutul, dacă ne gândim cu atenţie, este ce avem cu adevărat, palpabil, de la depozitul cultural, cărţile care s-au scris şi s-au ales după rezistenţă, valoare, frumuseţe, memoria din aproape-n aproape a tut