Spre deosebire de Florin Lăzărescu, alături de care a fost prezent în antologia oZone friendly, Sorin Catarig este o prezenţă literară mai discretă. Din prezentarea cărţii, aflăm că a publicat puţin în Timpul, poezie şi proză, şi pe site-ul LiterNet. Absolvent al unei facultăţi tehnice, singuratic dar retras şi prin forţa împrejurărilor din lumea literară şi agitată a Iaşului, Sorin Catarig debutează la peste 40 de ani cu un volumaş matur, unitar, îndelung lucrat, care nu face gaură în cer, dar căruia nici nu i se pot aduce rezerve critice serioase.
Subiectele prozelor sale sunt, în mare parte, comune şi decupate din cotidian, sunt scene de viaţă autenticiste, majoritatea fără tramă: istorisirile unui copil, o relaţie, o conversaţie dintre doi tineri, vieţile unor bătrâni... Dincolo de frazarea fără cusur şi uşurinţa cu care alternează vocile narative, Sorin Catarig este un bun observator de detalii şi, mai ales, sensibil la dimensiunea interioară a momentelor surprinse. În raport cu excesul liric al memoriei, se povesteşte relativ puţin în aceste proze mai mult statice şi reflexive. Ficţiunea în sine este, aşadar, pretextuală. De aici şi senzaţia unei atmosfere oarecum misterioase; decupajele poetice lasă impresia că ar putea înfăţişa mai multe, că sfârşesc mai mult aleatoriu.
Sorin Catarig ar putea scrie roman, însă, contrar opiniei din prefaţă a lui O. Nimigean, are nevoie exact de nişte strategii de seducţie. Eventual o poveste centrală suficient de incitantă să suscite interesul cititorului şi nevoia acestuia de mai mult dinamism. Acestor proze scurte cărora, cum am spus, nu li se pot face prea multe amendamente, le lipseşte un dram de suspans, de imprevizibil, de nebunie a ficţiunii, acel impact venit din îndrăzneala narativă, singura care acţionează direct asupra memoriei capricioase a cititorului. Căci, odată închisă cartea,