- Cultural - nr. 245 / 13 Decembrie, 2003 Nichita Stanescu nu este numai cel mai mare poet contem poran ci, este poetul a carui opera constituie, in cea de a doua jumatate a secolului 20, unul dintre "varfurile cele mai inalte ale poeziei lumii..., creatie pe care literatura romana are datoria de a vesti si face cunoscuta culturii universale, drept parte nepretuita, daruita tezaurului gandirii umane de geniul national romanesc", apreciaza in tratatul sau Alexandru Condescu. La 31 martie 1933, dupa o teribila iarna ploiesteana dar cu o primavara promitatoare, se nastea dintr-un "taran roman venit la oras si dintr-o mama rusoaica de prin partile Donetului stabilita la Ploiesti". Nichita Hristea N. Stanescu, mai tarziu isi aminteste de pletele blonde legate cu fundite si de inceputul ciclului primar, cand, pentru clasa I s-a autodeclarat "repetent", speriat mortal de vocalele "o-i, oi" si de "transformarea cuvantului in obiect". "Repetentia" era pentru Nichita metafora intarzierii copilariei, refuzul de a-si lasa "gatul de lebada... taiat dinspre firesc spre cuvinte". Prima poezie, datata 1940 i-a recitat-o mamei sale, doamna Tatiana Stanescu, "pe cand mestecam intr-un ceaun cu bulion, cred ca s-a pierdut." Poezia nu s-a pierdut, ea se numeste "Intr-o zi cam pe la pranz" si a fost reluata de Nichita Stanescu la varsta de 48 de ani. Urmeaza studiile gimnaziale si apoi liceale in Ploiesti la Liceul "Sf. Petru si Pavel" devenit intre timp "I.L. Caragiale". Zvelt si mladin, cu trasaturi nervoase, Nichita capata infatisarea unui inger rebel, cum va fi cunoscut, ulterior, in viata literara. Este admis la Facultatea de filologie a Universitatii Bucuresti - "mai bine un profesor bun decat un inginer prost" - aluzie la dorinta familiei de a urma Politehnica. Fire deschisa, Nichita isi face repede statornici prieteni, daca ar fi sa-i amintim doar pe Eugen Simion, Ion Bai