Bedros HORASANGIAN
Sala de asteptare
Editura Mentor Company, Bucuresti, 2002, 544 p., f.p.
Poate parea curios ca dintre cele doua romane pe care Bedros Horasangian le-a publicat anul trecut la aceeasi editura: Mentor Company – o noua editie a Salii de asteptare si Obsesia –, atrage atentia nu cel mai recent, ci primul sau roman, din 1987, sortit parca sa puna in umbra alte carti ale scriitorului. Obsesia, ca si Zapada mieilor (1997), intereseaza inainte de toate in masura in care contureaza mai exact anumite tendinte ale scrisului acestui autor, anumite invariante asupra caror interpretii nu au staruit pina acum suficient. Asemenea carti evidentiaza o „obsesie“ – refulata, in prozele scurte, de eul auctorial histrion – a raportarii permanente la istorie, exhibind sentimentul unui mal de vie caracteristic pentru un neo-existentialist care isi imbraca textele acut autobiografice (e vorba, fireste, de biografia eului profund) in vesmintele (post)modernei literaturi ludice, parodice, autoreferentiale s.a.m.d.
O reeditare a Salii de asteptare este binevenita (si) pentru ca ofera un prilej excelent de a reciti, de a reexamina critic, de a recontextualiza adecvat o carte polifonica, totala, care, prin dimensiunile sale est-etice, transcende miza unei (meta)fictiuni minimaliste si ludice. Dupa lectura celor mai bine de sase sute de pagini – cite are volumul intial, aparut la Cartea Romaneasca –, Arsavir Acterian nota in jurnalul sau, cu un entuziasm ce nu-i altereaza luciditatea, ca a citit Sala de asteptare ca pe o „zdruncinanta marturie si autobiografie spirituala a autorului“, mascata de unele „asa-zise ordonari postmoderniste care au si ele nostimadele lor“. O insemnare din 1985 a aceluiasi cititor fidel al literaturii lui Bedros Horasangian s-ar putea dovedi utila in (re)definirea formulei prozastice a autorului: „Mai ales, c
