Comunismul ne-a scos fire albe, capitalismul feroce ni le-a vopsit la loc, iar Good Bye, Lenin! si Richard Clayderman au fost aici recent pentru a ne aminti ca lupul isi schimba parul, dar naravul ba. Ca niste amariti de creveti vietnamezi si Balada pentru Adeline ne tineau de foame si ne creau iluzia ca avem acces la trufandalele Occidentului – si poate ca de aceea vor ramine adinc infipti in creierele noastre prajite definitiv. Ca-n fine, nostalgia e un analgezic, un fel de a-ti aminti lucrurile asa cum ele n-au fost (o zice si personajul principal din Good Bye, Lenin! in ultima secventa a filmului), iar trecutul, o afacere neterminata de care astazi ai impresia ca te poti desparti definitiv, rizind, dar miine continua sa te bintuie.

Good Bye, Lenin! a ajuns la Bucuresti – si nu oriunde, ci la mareata Sala a Palatului – insotit de cel care i-a compus muzica: francezul Yann Tiersen, scos din obscuritatea underground de un film care a placut la toata familia (si cea europeana, dar si cea americana), Amélie. Doua fenomene impachetate intr-unul si acelasi show, lung de patru ore (concert + proiectie) si asistat de un public hip care a umplut Sala Palatului pina la refuz, ca pe vremea plenarelor. Cel care ni l-a introdus pe Tiersen in deschiderea concertului a descris muzica lui ca fiind „intimista si obsedanta“ – si-n mare masura chiar asa a si fost. Deloc analgezica, desi de la cineva care a insotit pe note aventurile duioase ale personajului interpretat de Audrey Tautou te-ai fi asteptat la ceva soft, inofensiv si linistitor. A fost insa tulburator, greu de digerat pe alocuri, inchietant si, nu in ultimul rind, de-o virtuozitate fascinanta.

In ciuda aparentelor fizice (de tip scund, pirpiriu, introvertit, cu fragilitate de efeb si toale uzate de parizian boem), Tiersen parea posedat atunci cind ataca instrumentele, glisind de la unul