De citiva ani, literatura franceza contemporana beneficiaza de o legitimare academica fara precedent. Cu ocazia unui colocviu din primavara anului 2002 intitulat Vers une cartographie du roman contemporain, Sabine Loucif citeaza o marturie graitoare in acest sens a lui Serge Doubrovsky. In 1991, parintele autofictiunii deplingea dispretul pe care universitatea franceza a anilor 1950 il manifesta fata de creatia literara din acei ani. „In anii ’50-’60, scrie Doubrovsky, in Franta, nu se punea problema predarii literaturii contemporane, a culturii in curs de realizare: pentru a avea drept de acces la pupitrul magisterial, autorul studiat trebuia sa fie mort.“
Lucrurile s-au schimbat radical de atunci, si nu numai in Hexagon. Exista astazi vreo douazeci de nume de scriitori francezi in viata, dintre care foarte putini, daca nu deloc, poeti sau dramaturgi – singurul mai cunoscut ar fi Valère Novarina, eseist, poet si dramaturg totodata – a caror opera pe cale de expansiune se vede asaltata si fagocitata de tot mai multe teze de doctorat. Nu acesti douzeci de scriitori sint insa si cei mai cititi de marele public, de „cititorul mediu“, cel pe care-l vezi in vagoanele metroului devorind kilograme de carti. Aici cultura de masa sau cultura populara nu au presa buna, publicitatea nici atit. Dovada, o actiune underground de delegitimare a publicitatii prin inscrierea sloganului on a marre de la pub pe mai toate panourile publicitare din reteaua metropolitana de transport subteran. Cultura, aici, macar la nivelul revendicarilor daca nu la cel al practicii, adica al consumului, trebuie sa se mentina la un standard de la care, cred francezii, lumea exterioara, adica americanii, au abdicat de mult.
In metrou se citeste multa literatura, e drept, dar mai ales clasica ori, daca nu, volume ale unor autori independenti de orice eticheta atasata de-a lungul
