Perpessicius, Adrian Maniu, Nichifor Crainic, Edgar Papu: ceea ce uneste aceste personalitati creative din generatii diferite si cu orientari politice foarte diverse, chiar opuse uneori, este comunitatea lor de opinie in prezenta unei manifestari culturale care le-a angajat – cu emotivitate afectiva si dincolo de orice prejudecata – constiinta.
Prin virsta si formatie intelectuala, precum si prin interesul pentru literatura artelor plastice practicata la noi, cu totii au fost in masura sa apeleze la jaloanele comparative indispensabile aprecierii pertinente a unor opere cum sint cele inchinate, in 1955, lui Theodor Aman si, incepind din 1970, lui Ioan Andreescu; implicit si istoriei si criticii de arta romanesti, insotite de comentariul corespunzator unei critici a criticii.
Scriitorii citati apartin mai mult sau mai putin perioadei interbelice, in sensul ca aceasta a conditionat matca lor formativa, pecetluindu-le debutul. Sint totodata produsul unei educatii si al unei elevatii spirituale care – dincolo de inerente slabiciuni omenesti – include eleganta, generozitatea, entuziasmul si abdicarea de la orgoliul constiintei de sine. In cele ce urmeaza imi ingadui comentarea fiecarui caz in parte, toate fiind iesite din comun si debitoare unor imprejurari care se cer evocate. Intr-un fel, ne aflam in prezenta unor autoportrete. Ele imbina nobletea cu perspicacitatea si spiritul critic cu intuitia poetica. Prezenta citeodata, exaltarea nu e decit corolarul unei sincere admiratii.
*
Documentul cel mai vechi si care ne ofera supriza poate cea mai neasteptata este scrisoarea lui Perpessicius. Ea pune in lumina o ipostaza a sa necunoscuta: aceea a criticului de arta foarte avizat. Izbeste in cuprinsul observatiilor acuitatea amanuntului, intotdeauna la obiect si cu adresa precisa, punctind un minus ce trebuia evitat. Intimpinarile critice se vo
