Derivarea regresivă (despre care s-a scris mult în ultimele decenii, cel mai constant cercetător al fenomenului fiind profesorul Th. Hristea) e productivă în mai toate registrele limbii române. Formele scurte provenite din verbe sînt adesea preferate derivatelor cu sufixe şi prefixe sau împrumuturilor adaptate, mai lungi şi mai greoaie. În limba actuală standard, de exemplu, o formă ca acuză îşi concurează puternic sinonimul acuzaţie. În limbajul familiar şi argotic, procedeul este utilizat destul de mult: i se datorează cuvinte ca potol (din a potoli), caft (din a cafti), şucăr (din a şucări), bîlbă (a se bîlbîi). Uneori, preferinţa pentru derivatele regresive postverbale duce la reactivarea unor cuvinte învechite sau la intrarea în stilul colocvial a unor forme regionale: zdroabă, socoată. În DEX (1996), substantivul socoată nici nu este înregistrat. Apare însă în Dicţionarul limbii române (DLR, tomul X, litera S, 1992), ca element învechit şi regional, provenind de la verbul a socoti şi avînd mai multe sensuri, echivalente cu ale derivatului în –eală de la acelaşi verb, socoteală. Cuvîntul e ilustrat de citate din texte populare, din manuale de aritmetică de la începutul secolului al XIX-lea, din autori ca Agârbiceanu sau Goga. Or, în momentul de faţă cuvîntul pare să fie preluat de limbajul tinerilor, cu marca ironică specifică termenilor neliterari „recuperaţi”. Forumurile din Internet furnizează cîteva exemple recente, de tipul “Hai să facem o socoată” (Ciberplai 3.12.2000); „Această socoată era făcută după celălalt calendar” (Ciberplai 6.04.2003); „îs prea mulţi şi dă prost la socoată ...” (dbrom.ro 2003). Uneori, forumurile cuprind date de identificare a autorilor textelor; în măsura în care le presupunem reale, acestea pot indica anumite preferinţe regionale. S-ar părea că socoată se foloseşte mai ales în zonele în care a fost păstrat la nivel dialecta