Nu, nu am de gÎnd să recurg la definiţii filozofice ale noţiunilor de absolut şi relativ sau să invoc pe acelea de timp şi spaţiu în teoria lui Albert Einstein, intrată după cum e bine ştiut, în patrimoniul fizicii moderne. Voi menţiona doar că nici acestă din urmă teorie, nici altele avînd la bază ideea relativităţii nu au putut împiedica, în planul practicii sociale recrudescenţa diferitelor întruchipări ale tendinţelor absolutiste.

Căci ce este fundamentalismul religios, ce au fost regimurile totalitare şi dictatoriale dintre care majoritatea s-au prăbuşit sub ochii noştri după ce au lăsat în urma lor milioane de victime, decît entităţi bazate într-o formă sau alta pe ideea de absolut ce nu comportă şi nu admite nici un fel de restricţii, rezerve, limite, contraziceri?

Absolutul există „în sine”, neraportat la nimic altceva, el înseamnă perfecţiune, totalitate, integralitate (de unde şi denumirea de sisteme integriste), el exclude interdependenţa fenomenelor şi faptelor de viaţă, exclude comparaţia şi opoziţia şi, înainte de toate, dubiul, duşmanul de moarte al vocaţiei integriste.

Istoria a cunoscut monarhii şi tiranii absolute, fervoarea religioasă şi profană intolerantă, tot felul de dogme fanatice şi adevăruri absolute în numele cărora s-au produs şi încă se mai produc cele mai cumplite carnagii.

Am găsit într-un eseu mai vechi intitulat „Despre tot şi nimic” (titlu care-mi aminteşte de acela al unei cărţi a lui Jean D’Ormesson care a făcut oarecare vîlvă în Franţa, „Presque rien sur presque tout”) un pasaj semnificativ în care Mordehai, evreul, îi vorbeşte în umbra spînzurătorii tiranului Haman: „Să te închini în faţa unei puteri nemăsurat de tiranice care nu lasă loc nici unui singur fir de praf să curgă în direcţia contrarie alunecării tuturor firelor, unei dorinţe atît de absurde de putere încît