Mircea Bochiş

Ca structură psihologică, Bochiş este un romantic tîrziu care beneficiază deopotrivă de subtilităţile simbolismului şi de risipa energetică a expresionismului, dar într-o variantă oarecum sceptică, uşor temperată prin luciditate şi supraveghere cerebrală. Coborît, pe de o parte, din memoria peisagismului complex al Şcolii de la Baia Mare, în care se revarsă cam toate tendinţele europene ale timpului, şi, pe de altă parte, dintr-o filozofie abstractă a peisajului, dintr-o continuă utopie a acestuia, Bochiş reuşeşte, finalmente, un lucru surprinzător: el subminează ideea de peisaj, anihilează modelul şi invalidează reflexul. Cu alte cuvinte, el scoate peisagistica din relaţia clasică observaţie-prelucrare-transpunere şi mută frontul de lucru din exterior în interior. Peisagistica lui Bochiş este o creaţie eminamente mentală, un produs pur al ficţiunii şi al puterii de imaginaţie. Spre deosebire de cea clasică – o formă de celebrare a lumii ,,obiective” - , această peisagistică este, de fapt, o antipeisagistică, o fugă din real, un substitut ideatic şi o proiecţie ideală. Asemenea unui copil care, prin fabulaţia jocului, evadează cu adevărat din contingent, Mircea Bochiş, prin fabulaţia din spaţiul luxuriant al imaginaţiei, îşi construieşte un alt areal, o grădină fantasmatică şi un vis paradisiac.

Florin Ciubotaru

Imaginarul lui Florin Ciubotaru are, la scara percepţiei umane, logica interioară a unei cosmogonii şi dinamica strictă a unui univers în expansiune. Dintr-un nucleu dur, dintr-o materie primă ce stochează în sine, laolaltă, energii primare şi nenumărate forme în stare germinativă, se desprind, încetul cu încetul, reperele unei realităţi aproape tactile. Amestec de luciditate şi de senzualism, de calcul rece şi de erupţii prin supraîncălzire, de austeritate geo