Multă vreme nu am înţeles de ce se recomandă ca anumite jurnale să fie publicate după scurgerea unei perioade de timp (de regulă 10-50 de ani) de la trecerea în nefiinţă a autorului. Eram convins că singura problemă discutabilă în legătură cu publicarea unui jurnal este cea legată de gradul său de autenticitate. Or, în cazul în care acesta ar fi fost publicat după moartea autorului (dar cu acordul testamentar al acestuia), cine ar fi fost în măsură să garanteze autenticitatea textului? Şi-ar fi dat cineva seama dacă editorul ar fi retuşat discret conţinutul pentru a-şi proteja propria imagine sau pentru a pune la adăpost interesele prietenilor ori credibilitatea morală a unor repere ale timpului? Singurul în măsură să certifice autenticitatea unui asemenea document este autorul şi, de aceea, consideram că publicarea unui jurnal nu s-ar putea face decît sub directa supraveghere a acestuia.

Am înţeles la ce se referă cei care solicită o perioadă de graţie între scrierea şi publicarea unui astfel de document citind volumul III (1990-1993) din Jurnalul Monicăi Lovinescu. Regimul Ceauşescu s-a prăbuşit. Lumea în alb şi negru a regimului comunist tinde spre un gri, în care unii se încăpăţînează să identifice exclusiv urmele de alb, iar ceilalţi pe cele de negru. Intelectualii (chiar şi cei cu o ţinută ireproşabilă în regimul anterior) par a-şi fi rătăcit busola şi se mişcă bezmetic într-o tranziţie fără cap şi fără coadă. Vechile prietenii sînt sacrificate pe altarul noilor pasiuni politice. Apar vanităţi şi frustrări sociale nebănuite cu doar cîteva luni înainte. Toată crema intelectuală din ţară, în trecere prin Paris (nu apăruse încă moda Washington), face escale mai scurte sau mai lungi în rue François Pinton (domiciliul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca), unde se aduc ultimele publicaţii din ţară, sînt relatate cu lux de amănunte cele mai re