Profesorul universitar – pentru a vorbi în general – este un medium informativ şi formativ exercitat asupra unor grupuri de tineri receptori. Numai că sistemul care instituie acest medium prescrie drepturi şi obligaţii, atît pentru medium cît şi pentru receptor. Mediumul mediază accesul receptorului la un corpus tot mai variabil de surse. Are dreptul de a şi-l selecta, devenind astfel, vă veţi fi gîndit, un agent de putere. Problema apare de obicei la nivelul legitimării acestei puteri. Pentru că profesorului i se întîmplă adesea să considere că a venit vremea înţărcării, a deconectării de la surse pentru că el însuşi a devenit una, o întrupare canonică. Discursurile canonice ale profesorului se împart în două tipuri: unele exprimă convingeri în primul rînd intelectuale (cu pandant etic) şi, în consecinţă, devin interpretări ale lumii. Celelalte rămîn la nivelul reproducerii, transmit informaţii, copiază idei, fără a deveni sinteze personale, fără a fi străbătute niciodată de firul roşu al identităţii unei raportări la lume.

Receptorul intervine tot mai des asupra activităţii mediumului, sau, după caz, pentru că poate vedea aici o obligaţie iar nu un drept, tot mai rar El se constituie – dar aceasta e pură teorie – în regulator de putere.

Profesorul universitar nu comunică tot ce ştie numai studentului. El trebuie să publice cărţi – uneori se poate să-i şi placă treaba asta –, să participe cu produse intelectuale la simpozioane, colocvii, congrese, reuniuni ştiinţifice unde să-şi manifeste în mod umanist interesele (poate şi ele tot umaniste). Statutul auctorial al profesorului universitar mi se pare, într-adevăr ambiguu. De ce? Pentru că textele sale nu sînt produse ale unor stări intempestive sau ale unui proiect permanent desfăşurat de o vitalitate creatoare conjugată cu o cultură asimilată, ci rezultate ale unor comenzi, opţionale,