John Steinbeck (1902-1968) face parte din categoria romancierilor celebri, dar – paradoxal – insuficient exploraţi. Traducerile româneşti de pînă acum au conturat imaginea unui scriitor atent la dramele semenilor, branşat la fiorul suferinţei şi dezinvolt pe claviaturi plutoniene. Laureat Nobel în 1962, el s-a impus prin romanul Fructele mîniei, ecranizat cîndva de John Houston, cu un afiş pe care strălucea numele lui Henry Fonda. Printre celelalte titluri memorabile din opera lui Steinbeck se numără Iarna vrajbei noastre, La est de Eden, Joia dulce, Păşunile raiului, Şoareci şi oameni, Tortilla Flat, Cannery Row şi Eu şi Charley descoperim America.
Scurta domnie a lui Pépin al IV-lea este un text rămas pe nedrept în planul doi. Iar aici cititorul român va avea parte de o surpriză imensă, fiindcă va descoperi un Steinbeck inedit. Un maestru al ironiilor scăpărătoare, un fotograf al stupizeniilor, un arhivar al absurdului citadin din care se hrănesc nădejdile unei naţii ce recurge, în disperare de cauză, la surogate utopice pentru a se salva politic. Acţiunea se petrece în Franţa anilor ’50, într-o perioadă de frustrări intense, care duc pînă la urmă la o soluţie aiuritoare. Neputincioşi în faţa regresului, dîrji republicani galici, de conivenţă cu o puzderie de partide (unele existente, majoritatea inventate), reinstaurează monarhia şi proptesc pe tronul scos din lada de vechituri a istoriei un cetăţean blajin, astronom amator, în care identifică figura providenţială menită să izbăvească şi să asigure concordia. Alesul se trage, chipurile, din Pépin cel Scurt şi are o ascendenţă care obligă. Rezultatul este aberant, fireşte, şi ne face să înţelegem o dată în plus de ce englezii au definit cîndva utopia drept „paradisul proştilor”. Iar societatea zugrăvită de Steinbeck, printre săgeţi ce vizează prin ricoşeu însăşi lumea americană din a
