Zic să mergeţi la Teatrul Nottara şi să vedeţi un spectacol pe cinste. Un spectacol pe un text aş spune mai degrabă mediocru, întors acum ca o haină pe partea cealaltă, cu accente modificate, citit într-o cheie ce-i transformă parcă şi structura, şi consistenţa ei. Un spectacol într-un spaţiu divin, extraordinar de modern, în care dominanta este lemnul şi tandreţea culorilor lui, un spaţiu preschimbat pentru această premieră, şi, din fericire, nu numai. Un spectacol în care o să-i vedeţi pe cîţiva dintre cei mai buni actori ai teatrului, vechi şi noi, şi, totuşi, nu o să-i recunoaşteţi. Un spectacol ce coagulează o trupă şi un anumit tip de energie în spiritul cel mai pur al redescoperirii forţei cuvîntului, al vervei limbii române, născătoare de imagini fantastice, imagini ce-i cuprind din toate părţile pe cei implicaţi într-o poveste nouă şi veche, de ieri, de azi şi dintotdeauna. Este vorba, aşadar, de Înşir’te mărgărite de Victor Eftimiu, în citirea şi regia năstruşnice ale lui Alexandru Dabija, poftit din nou la Nottara. Teatrul unde a lucrat şi pînă în ’89, cu mari actori, unde a întîlnit şi mari regizori, ca Dan Micu, căruia i se dedică această montare, foarte tare pe gustul inteligentului, talentatului, vulnerabilului şi neconvenţionalului artist care a fost. Poate şi de asta mi se pare că punerea în scenă strînge cumva energii, gînduri, poante, ceva din tot ce a fost bun şi profesionist aici, ca o încercare de chemare a duhurilor zîmbitoare, de purificare şi de revigorare a unor apariţii şi stiluri actoriceşti, a unor atitudini şi percepţii ale esenţei teatrului. Care se sprijină fundamental pe ACTOR. Aici este misterul, aici este truda.

Am citit piesa lui Eftimiu de cîteva ori, în diferite etape de formare. Niciodată nu m-a atras. Mi se părea mult mai firesc să mă scufund în acele poveşti minunate, în basme extraordinare decît să pierd vre