Gelu Ionescu (o butadă spune că 80 la sută dintre români se numesc Ionescu, iar 80 la sută Popescu!) a fost nu o dată întrebat în străinătate dacă e rudă cu celebrul Ionesco, se pare producător ori colportor al butadei amintite. Deşi fără nici o legătură de rudenie cu autorul Rinocerilor, d-sa i-a închinat o valoroasă carte intitulată Anatomia unei negaţii, a cărei poveste merită a fi recapitulată întrucît se dovedeşte revelatoare pentru biografia şi pentru natura psihologică a celui ce-a scris-o. O psihologie tipică de inconformist. Punctul de plecare al cercetării îl constituie o reacţie de... respingere. În urma lecturii cîtorva piese ionesciene, tînărul Gelu Ionescu i-a declarat lui Mihai Şora, „într-o doară”, că doreşte a compune un pamflet, un fel de... Ionescu contra Ionescu. Situaţie în care dl Şora i-a oferit, „cu generozitatea şi încrederea în tineri pe care o avea ca nimeni altul”, să alcătuiască o ediţie de teatru, care a apărut în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, în 1970. Studiul introductiv nu mai avea cîtuşi de puţin alura de „contestaţie” a unei opere căreia semnatarul său îi descoperise între timp „valoarea extraordinară”. Întocmind ediţia, Gelu Ionescu ajunsese la Nu şi, de asemenea, la imboldul lui Mihai Şora, se apucase să caute, prin ziarele şi revistele vremii, tot ce publicase Eugen Ionescu în afara volumului din 1934. Nu doar analitic, ci şi autoanalitic, exegetul se explică astfel: „Cînd un Ionescu obscur şi provincial începe să se ocupe de un Ionescu celebru şi parizian, n-ai cum evita să presupui şi niscai... vînturi venite din partea psihanalizei: nevoia de autoritate, de un alt «tată» – sau, dimpotrivă, paricidul, diverse complexe...”. Prea posibil! Însă noi preferăm a reţine, cum am spus, inconformismul, fibra incredulă, inadaptabilă, id est inteligenţa propriu-zis critică a eseistului care şi-a ales o temă pe potrivă. Nu întîmplă