în ultima sa zi, Valentin a fost aşa ca şi cum nu mai trăia nemijlocit o idee:

toată dimineaţa subliniase cu creionul în registru numele femeilor

ce I-au spălat picioarele lui Iisus şi le încercuise doar pe acelea ce începeau

cu litera M, băuse cafele după cafele şi gin din potirul sfînt, trăznind de la

o poştă a sudoare de cactus înflorit, după care se trezi că este pe jumătate

înăuntru şi pe jumătate afară din textul ce aliniază geografic interogaţiile

despre sinele dedicat imateriei – dar poate că nu text ci lumină era matricea

acelei matematici ce se deşira în mintea lui obligînd-o la contemplaţie – şi, da,

mai observă apoi cum vocea i se lăsa privită dintr-o dată cum un nud roşu

ascuns într-un squar deasupra căruia răsună Mazurka în a-Moll de Chopin, iar

nu mult după aceea, din gîtlejul unui ţiuit, înregistră cu astuţie faptul că

amintirile lui mirosind a mosc ca şi arhivele akashice tîrzii se găseau

de mult în afara corpului pe care, în cîteva ceasuri lungi, îl împături cu grijă,

îl netezi pe la rotunjimi ca un doctor ce caută cu suprafaţa nehotărîtă

a palmelor o izbucnire la viaţă a anomaliei, apoi îl puse lîngă tomberon,

gîndind că poate cineva, în grabă descălecînd dintr-un personaj nou în

distribuţie, îl va îmbrăca odată şi odată în fuga mare, pentru a intra în rol

şi a relua lucrurile, în joacă, exact de acolo unde le întrerupsese Dumnezeu

în tot acest timp, pe strada Edgar Quinet pîlpîia speriat ochiul unui cal

înhămat la căruţa cu coviltir a nopţii de care se şterseseră bine tălpile tuturor

trecătorilor şi în jurul căreia roiau cu rîvnă, îndreptîndu-se către Capşa,

st