Cartea cea mai amuzantă pe care am citit-o în acest secol din care au trecut numai trei ani s-a întîmplat să fie un mic roman apărut în ianuarie 2001, Comment je suis devenu stupide. Autorul, Martin Page, avea 25 de ani cînd l-a scris. Aceeaşi vîrstă o are eroul său, Antoine, un şomer din Parisul zilelor noastre. Singura lui problemă, singurul lui complex de inferioritate este o inteligenţă excesivă. Nu numai că Antoine n-o consideră un atu, dar, fără urmă de ipocrizie, cu o supărare mereu mai adîncă, o simte ca pe un handicap. Inteligenţa e cea care-l împiedică pe el – precum cocoaşa pe alţii – să-şi găsească fericirea. Or, Antoine nu vrea decît să fie ca toţi ceilalţi: normal de prost. Aşa că începe, în mod ştiinţific, să caute remedii pentru boala lui neomologată de medicină şi pentru care nu există medicamente, să caute leacuri, dacă nu definitive, măcar cu acţiune temporară. (Nu le dezvălui aici, chiar dacă unii dintre dumneavoastră aţi putea fi interesaţi să le ştiţi, pentru că romanul va apărea curînd şi la noi).

În România zilelor noastre nu cred că inteligenţa poate deveni un handicap, căci trăim într-o lume în care unul e mai deştept decît altul. Ajunge să-ţi exprimi o opinie, că se şi găseşte unul mai inteligent care să te contrazică şi să-ţi dea lecţii şi, la rîndul lui, să fie pus la punct de altul, mai inteligent, căruia, eventual, tu să-i dai lecţii ş.a.m.d. Aşa că circuitul inteligenţei în matricea noastră mioritică e oarecum constant şi nu creează nimănui complexe. Mutat în Bucureştiul secolului XXI, romanul lui Page nu s-ar mai fi numit Cum am devenit prost, ci, probabil, Cum am devenit nesimţit. Un om cu sensibilitatea întreagă nu mai poate trăi în România de azi, este handicapat şi ar trebui să aibă drepturi speciale sau să caute disperat să-şi atenueze simţirea, ca să ajungă la “normal”. Atît sensibilitatea afectivă cît şi senzi