Problema aplicării juste a legilor este, cred, cea mai mare problema de fond a lumii româneşti la acest început de secol. În mod constant, aproape pînă la exasperare, orice raport despre România redactat în ultimul deceniu de diverse organizaţii care ne interesează mai mult sau mai puţin, spune acelaşi lucru: "legile nu se aplică" sau "legile nu se aplică corect", ceea ce, veţi recunoaşte, este absolut acelaşi lucru. Nesocotirea legilor este imputabilă atît cetăţenilor cît şi autorităţii, dar în măsuri diferite. Dacă în privinţa cetăţenilor lucrurile au, totuşi, explicaţii psiho-sociale şi pot fi lesne circumstanţiate, faptul că autorităţile suferă o ciudată incapacitate de a aplica legile pe care singură le dictează, este cu adevărat alarmant. Spun "ciudată", pentru că după ani buni de asistenţă europeană, stagii de training, seminarii şi colocvii, după ce s-au înfiinţat sute de şcoli şi centre de pregătire/perfecţionare pentru toate specialităţile administraţiei (practic, de la diplomaţie la poliţie mai toate specialităţile administraţiei au, azi, academii - înţeleg că şi vameşii vor avea, curînd, o academie a lor), incapacitatea de a aplica legea în spiritul justiţiei e, încă, cronică. Putem vorbi, desigur, despre marasmul moral al comunismului şi al post-comunismului, despre firea noastră levantină, despre etica imprimată socialului de creştinismul nostru ortodox sau despre strategii de supravieţuire într-o istorie turmentată. Putem explica, mai savant sau mai şchiop, căderile noastre - dar toate explicaţiile au în ele ceva de ordinul fatalului şi părem condamnaţi la a rămîne mereu blocaţi în această incapacitate. Doar un şoc cultural-instituţional dur, cum aşteptam de la integrarea noastră în Uniunea Europeană, ne poate duce la alt nivel de relaţie cu legea. Acum, în urmă, am putut vedea două tipuri de blocaje majore care domină reacţiile autorităţilor no