"S-au născut toţi trei, în '39, vara, la mijloc de august, cu doar două săptămîni înainte de declanşarea războiului. De ce tocmai atunci şi nu altcîndva - e una din acele întîmplări cu sensul de la bun început, chit că-l percepem după juma' de secol. Eram mai mare decît ei cu un deceniu, ce-i drept, cel mai important şi obsedant. Asta nu a contat niciodată între noi. I-am privit întotdeauna ca pe oameni mai bătrîni decît mine, mai copţi, mai apţi pentru experienţa vieţii pe pămînt şi "divinele ei detalii", cum numeşte Nabokov trezitul de dimineaţă şi somnul unei valize în gară. Am copilărit cu ei, am trăit împreună primul meu război mondial, cu alarmele şi adăposturile lui, tezele şi extemporalele pubertăţii, căderea din tinereţe în maturitate, cu incapacitatea ei cronică de a îmbătrîni mulţumit şi liniştit. Elanuri, imposturi, exageraţiuni, duplicităţi, milostivenii, cuvinte mari, cuvinte lungi le-am petecut simţindu-ne cotul - cum se spunea odinioară pentru a se defini o fraternitate. Toată cultura - gravă, decisivă, ultimativă, pe fruntea căreia se încordează vîna aceea numită, de Brecht, a răutăţii - mi-am format-o, cîtă este, în prezenţa lor, nu o dată inavuabilă, nepotrivită. Căci erau, de cînd s-au născut, caraghioşi la înfăţişare şi în reacţiile sufleteşti. Caraghioşi, dar adorabili. Caraghioşi, dar optimişti. Şi veseli, fratele meu, tare veseli, chiar prea veseli ca să-i iei după tine, în văzul public, la Hamlet, la Beethoven, la Idiotul şi Năpasta. Fără să sîcîie, fără să inoportuneze, aproape impalpabili - erau totuşi acolo, şi la Tosca (opera şi cofetăria) şi la Boema (opera şi grădina). Nu puteam scăpa de ei, dar nici nu voiam. Se ţineau după mine la sfîrşit de şedinţe - îmi amintesc una la care au stat de la începutul ei! -, apăreau netam-nisam şi bine mersi după devastatoare despărţiri de femei sumbre, n-au lipsit la nici o ananghie şi cu un sin