La sfîrşitul anilor '60, cînd locuiam şi eu aici, oraşul era periculos, smucit şi plin de distracţii. Într-o seară, am văzut şase delicte în desfăşurare pe lungimea unui bloc: un tip spărgea geamul unei maşini cu o rangă, doi gagii cu glugi pe cap tîlhăreau un turist, o fată ţipa şi-şi ţinea strîns geanta, de care trăgea de zor un puştan de vreo 15 ani, doi trecători pufăiau o ţigară imensă cu marijuana, un traficant de droguri pasa nişte pacheţele de celofan unui individ care parcase pe banda a doua în faţa unei staţii de metrou, iar un bărbat elegant îmbrăcat o ştergea dintr-un restaurant cu o pungă cu mîncare pe care n-o plătise, cu chelnerul fuga după el. Puteam să aud, pe strada de alături, sirenele poliţiei şi scrîşnete de cauciucuri, dar poliţiştii erau ocupaţi numai acolo. Pe strada aceasta nu se întîmpla nimic ieşit din comun. În ce mă priveşte, am avut noroc: am fost tîlhărit de numai două ori în trei ani, o dată sub ameninţarea pistolului, a doua oară sub ameninţarea cuţitului, şi de ambele dăţi am cotizat cu cinci dolari, media avuţiei mele portabile în acele vremuri. Am avut vecini care nu au fost la fel de norocoşi: fuseseră tîlhăriţi de atîtea ori încît înţeleseseră aluzia - trebuia să se mute înapoi la Scarsdale. Între delicte, cu prietenii mei, artişti inspiraţi, ca şi toţi ceilalţi violam, fără prea multe scrupule, legile care nu presupun victime: consumam toate substanţele interzise pe care ni le puteam permite, săream peste turnicheţii de la metrou fără să plătim, beam din sticle mascate în pungi de băcănie în clădirile publice şi tapam Măreaţa Societate a lui Lyndon Johnson de mărunţişul necesar satisfacerii relelor năravuri. La răstimpuri mai şi mîncam, dar asta era în funcţie de prînzurile gratuite oferite în biserici, în parcuri şi de noile culturi indiene, de-abia apărute. Apoi, veni Giuliani. Astăzi, New Yorkul seamănă cu Minneapolisu