Numele lui Pavel Câmpeanu îmi era cunoscut pe la mijlocul anilor '80. Cîţiva prieteni, sociologi, îl frecventau. Ştiam că publica în SUA şi îl invidiam. Mă întrebam mai ales cum făcea să le trimită, pentru că eu nu reuşisem să fac la fel. Mai ştiam că scria despre stalinism. Eram "în vecini", eu eram preocupat de bolşevism, de Troţki etc. Nu am reuşit să ne întîlnim, deşi am fost de cîteva ori pe aproape. Prima dată l-am văzut în uşa din Calea Victoriei 120, la sediul GDS şi al revistei 22 pe care o fondasem în acel ianuarie friguros. Venise de la New York, fusese precedat de un excepţional articol despre Ceauşescu, apărut chiar acolo de unde venea. Era o analiză lucidă. Aflam că îl cunoscuse pe dictator prin închisorile Jilava şi Caransebeş în anii '40. Nu ascundea că fusese comunist. Mi-l amintesc bine în acel cadru de uşă. Pe atunci ne întîlneam cîţiva oameni aproape în fiecare seară şi discutam aprins despre toate, studenţeşte, cu pasiune, puşi pe harţă. Nu ieşea nimic, ne răcoream după decenii de tăcere. Aveam cu toţii o furie care între timp la mulţi s-a transformat în resemnare şi indiferenţă. Participa frecvent la aceste dispute. Îşi spunea părerea pe puncte, didactic. Analiza rece lucrurile. Avea o logică strînsă, desfăcea un lucru în bucăţi, aşa cum face un mecanic cu un motor. Apoi îl făcea la loc. Sentinţele lui erau categorice, greu de acceptat, dar şi de respins. Ştia multe, văzuse multe. Pavel Câmpeanu era înainte de toate un om dificil. Greu îi intrai în voie. Te scruta, te aşteptai să te "taie" cu remarci neamabile. Nu era ceea ce se numeşte un "om cumsecade", mai curînd unul sever. Avea o predilecţie puternică spre dogmatizare, o natură logică. Dacă îi acceptai premisele, era greu de ieşit de acolo. Ca fost comunist, ştia multe despre regim, despre cei care îl traversaseră. Era un insider . Era extrem de
interesant să-l prinzi în zile
